Florin Stuparu ne aminteste: Romania – judet al Republicii Socialiste Europa.


(I) INTRODUCERE: PRINTESA EUROPA SI MINOTAURUL[1]

Invatati sa cinstim „cultura clasica greco-romana” inca din primele zile ale vietii, noi nici nu ne putem inchipui ce insemna lumea pagina inainte de intruparea Dumnezeu-Cuvintului si de propovaduirea in toata lumea a bunei Sale vestiri (Evanghelia).

Sa luam de pilda legenda Europei, caci despre „Europa” va fi vorba in multe din paginile ce ne stau inainte. Intii de toate, sa zicem ca etimologia numelui de „Europa” nu se cunoaste, unii zicind ca e semitica, altii ca e celtica sau greceasca. Ce se stie e ca numele se afla pentru intiia oara in mitologia elina, Hesiod zicind (in veacul al VIII-lea inainte de Hristos) ca Europa era ori una din cele trei mii de Oceanide[2], ori fiica regelui Tyrului, rapita de Zeus, aceasta poveste fiind si cea mai cunoscuta. Sa ne-o amintim cit mai pe scurt cu putinta.

Asadar, s-a intimplat ca Zeus – marele tartor al Elinilor[3] – a vazut-o pe fata pe cind aceasta culegea flori si, nestapinit cum era de felul sau, s-a aprins de dorinta curveasca pentru ea. Si ce a facut? S-a schimbat intr-un frumos taur alb si, luind-o pe grumaz (ea tinindu-se de coarnele lui), a innotat peste mare, ducind-o in insula Creta. Iar acolo s-au impreunat – precum ne putem inchipui – si printesa i-a nascut pe Minos, Sarpedon si Rhadamante.

Dar povestea cu tauri albi nu se termina aici. Caci, inainte de a dobindi tronul Cretei, Minos a avut de luptat cu fratii sai pentru dreptul la stapinire si l-a rugat lui Poseidon („zeul” apelor, unchiul sau dupa tata) sa-i trimita un semn ca „zeii” ii binecuvintau domnia. Iar unchiul i-a trimis un frumos taur alb ca zapada, care s-a ivit din apa marii (precum tatal lui Minos cu ani in urma). Minos ar fi trebuit sa jertfeasca dobitocul, aratindu-si astfel supunerea catre „dumnezeii” cerului si ai pamintului, dar nu a facut asa, ci l-a pastrat pentru sine. Cind Poseidon a aflat despre lipsa de „evlavie” a nepotului, a facut ca Pasipha, femeia acestuia, sa se indragosteasca nebuneste de taur. Iar aceasta l-a pus pe Daedalus, vestitul arhitect, sa-i faca o vaca din lemn goala pe dinauntru. Si, intrind in forma aceea dobitoceasca, femeia s-a impreunat in chip dobitocesc cu taurul, ca si soacra sa pe vremuri. Iar din impreunare s-a zamislit monstrul numit „Minotaur”, „taurul lui Minos”, o jivina cu cap si coada de taur si trup de om.

Ce a urmat se stie: Minotaurul a pricinuit atitea rele pe insula, incit Daedalus a trebuit sa construiasca pentru el, la cererea lui Minos, labirintul, in care a fost inchis. Acolo, el primea spre mincare tributul adus Cretei de catre Atena, adica sapte tineri si sapte fecioare in fiecare an. Asta pina cind a fost ucis de eroul Tezeu, povatuit de firul Ariadnei, fiica lui Minos si ajutat de sabia magica data tot de ea.

Lasind de-o parte infricosatoarea si scirbavnica poveste, sa ne gindim ca toate noroadele pagine – incepind cu Babilonienii si cu Egiptenii, cei dintii inchinatori la idoli, adica la chipurile diavolilor – au avut drept „dumnezeu” cite un taur: primii pe Baal-Moloch, iar cei de-al doilea pe Apis. Iar de la ei, animalul cornut a fost cinstit de toti ceilalti pagini, ba chiar si de norodul ales, atunci cind acesta s-a smintit in pustie si i-a cerut lui Aaron sa le faca vitelul de aur[3]. Si pe cine inchipuie animalul cornut si copitat, desfrinat si salbatic? Stim prea-bine, din intimplarile traite de Parintii Bisericii din pustie, aceia care au infruntat duhurile necurate fata catre fata: pe insusi diavolul cel mare, incepatorul rautatii, vrajmasul lui Dumnezeu si al oamenilor. Iata asadar „mitul intemeietor” al „Europei”, imparatia zidita in vremile noastre de stranepotii Minotaurului, despre care vom povesti in cele ce urmeaza. Lasind de-o parte infricosatoarea si scirbavnica poveste, sa ne gindim ca toate noroadele pagine – incepind cu Babilonienii si cu Egiptenii, cei dintii inchinatori la idoli, adica la chipurile diavolilor – au avut drept „dumnezeu” cite un taur: primii pe Baal-Moloch, iar cei de-al doilea pe Apis. Iar de la ei, animalul cornut a fost cinstit de toti ceilalti pagini, ba chiar si de norodul ales, atunci cind acesta s-a smintit in pustie si i-a cerut lui Aaron sa le faca vitelul de aur[3]. Si pe cine inchipuie animalul cornut si copitat, desfrinat si salbatic? Stim prea-bine, din intimplarile traite de Parintii Bisericii din pustie, aceia care au infruntat duhurile necurate fata catre fata: pe insusi diavolul cel mare, incepatorul rautatii, vrajmasul lui Dumnezeu si al oamenilor. Iata asadar „mitul intemeietor” al „Europei”, imparatia zidita in vremile noastre de stranepotii Minotaurului, despre care vom povesti in cele ce urmeaza.

Un cuvint inainte

Incepand cu anul ‘90 al veacului de-abia trecut, Romania (adica noi, cetatenii ei mai mult sau mai putin Romani), Romania se intoarce deci (dupa 45 de ani), din imparatia sovietica, in „Europa”, aceea care intre cele doua razboaie a toata lumea o „infiase”, dupa un veac de revolutii liberal-democratice.

Asadar, dupa ocolul istoric prin pustia comunismului bolsevic (ocol care a avut scopurile lui), Romania alearga (se prabuseste, mai bine zis) la sanul mamei „Europa”, si aceasta se numeste „integrare”. In ce si cum? Despre aceasta urmeaza sa vorbim neincetat de acum inainte. Dar, pana atunci, sa lamurim (pe cat ne sta in putinta) ce se afla sub eticheta cu inscriptia „Europa”[4].

Asadar, ce este „Europa”?

La intrebarea aceasta nu vom putea aduce un raspuns cu adevarat intemeiat, daca nu gandim istoria europeana (si istoria indeobste) teologic. Caci ceea ce numim „istorie” – adica petrecerea omului in aceasta lume, asa cum e ea de la caderea parintelui Adam din starea in care a fost zidit si cum va fi pana la a doua venire a lui Hristos-Dumnezeu, cand toate se vor face din nou[5] – ceea ce numim prin urmare „istorie” nu este doar o lucrare omeneasca, asa cum ne spune „sanatoasa” noastra necredinta; ci, mai intai, o impreuna-lucrare a ingerului cel cazut cu omul (ca unii ce s-au ridicat impotriva Facatorului lor), iar apoi o impreuna-lucrare a Dumnezeului a toate cu omul, pentru izbavirea lui din stapanirea diavolului si a mortii. Daca tinem seama de acestea, atunci tot ceea ce se intampla in aceasta istorie se lumineaza, capata un inteles.

Pentru a vorbi cat se poate mai scurt, prin „Europa” se intelege imparatia francmasonica a „libertatii, egalitatii si fraternitatii” intru toate patimile ucigatoare de suflet: intru lacomie a pantecelui, iubire de argint, curvie (acelea trupesti); apoi intru trandavie, manie, tristete, mandrie si slava desarta (cele sufletesti). „Europa” este deci inainte de toate o imparatie gandita (care se intinde deja pe tot pamantul), intemeiata impotriva propovaduirii evanghelice, asadar impotriva scopului vietii acesteia, care este tocmai lupta cu patimile inspre care ne indeamna trupul, lumea si diavolul. Sa vedem insa istoria acestui continent al gandirii anti-crestine, necunoscuta de catre Ortodocsi, din pricini care se vor arata mai jos.

Asadar, „Europa” este intemeiata de vechile popoare franco-germanice[6], rau-crestinate dintru inceput, care, in timp, au ajuns sa stapaneasca romanitatea apuseana, crestinata de insisi Sfintii Apostoli. E vorba de triburi barbare ce imbratisasera erezia ariana[7], al caror gand a fost de la bun inceput acela de a nimici dreapta-credinta propovaduita de catre Apostolii si Sfintii Parinti ai Bisericii in primele veacuri de dupa intruparea Dumnezeu-Cuvantului si pogorarea Sfantului Duh, de-a lungul si de-a latul intregii imparatii romane, care stapanea pe atunci lumea atat in Apus, cat si in Rasarit. In timp, acesti arieni necunoscatori ai lui Hristos-Dumnezeu si cei care li s-au alaturat au izbutit sa inlocuiasca dreapta-cinstire de Dumnezeu si ierarhia bisericeasca legiuita de Sfintele Soboare locale si de acelea a toata lumea cu o credinta stramba si mincinoasa, numita mai tarziu „romano-catolicism”[8].

Aceasta forma de idolatrie (despre care vom vorbi indelung) a luat fiinta prin inlocuirea dogmelor (adica a adevarurilor de neschimbat descoperite Sfintilor Parinti de catre Dumnezeu-Sfantul Duh) si a dumnezeiestii lor filosofii cu altele, nascute din inselare diavoleasca, sprijinite pe mincinoasa „filosofie umanista” lipsita de intelepciune a nebunilor „intelepti”[9] pagani din vechime[10]. Iar aceasta e acelasi lucru cu a spune ca au inlocuit Biserica, trupul lui Hristos, cu o „biserica” in care „dumnezeu” e omul. Astfel incat toata istoria „europeana” a ultimelor treisprezece veacuri nu e decat povestea intoarcerii rau-credinciosilor „catolici” la vechiul paganism elino-roman de dinaintea marelui cutremur pricinuit de aratarea in trup a Dumnezeu-Cuvantului, Ziditorul in toate, care a dus la nimicirea inchinarii la idoli si a intregii „culturi clasice” intemeiate pe inselaciunea idoleasca. Caci peste tot puterea duhului minciunii a fost atunci biruita prin jertfa si invierea Dumnezeu-Cuvantului intrupat, si cinstirea „dumnezeilor” – adica a diavolilor[11] – si a patimilor omenesti ipostaziate (personificate) a pierit prin lucrarea mantuitoare a lui Hristos in Biserica Sa, prin Sfintele Sale Taine si prin sfantul cuvant al evangheliei (bunei-vestiri). Aceasta nu inseamna ca duhul cel intunecat, incepatorul rautatii, a incetat lupta impotriva Dumnezeului a toate si a robilor sai Crestini; nu, ceea ce trebuie inteles e ca de atunci el nu mai are puterea de a silui libera vointa a oamenilor, pierduta odata cu caderea de buna voie in pacat a lui Adam si redobandita prin jertfa de buna voie a noului Adam-Hristos; ci acum trebuie sa se foloseasca de necredinta, reaua-credinta si reaua-vointa a celor ce se impotrivesc Dumnezeu-Cuvantului si Bisericii Sale urmand propriei hotarari si alegeri.

Lupta diavolului celui mare impotriva Bisericii, dusa in Apus prin mijlocirea eresului zis „romano-catolicism”, urmareste sa inlocuiasca cinstirea Dumnezeu-omului Hristos cu cinstirea omului-dumnezeu. Asa intelegem cinstirea idolatra a papei catolic drept „inlocuitor de Hristos” („vicarius Christi”), cruciadele (care s-au facut impotriva stapanirii ortodoxe a Ierusalimului si Constantinopolei), dezgroparea din ruine si cenusa a umanismului pagan (numita „Renastere”, inceputa pe la anul 800, in vremea lui Carol cel Mare, si desavarsita sase veacuri mai tarziu), Reforma protestanta (care isi are radacinile in insusi catolicismul), umanismul „rationalist” al „Luminilor”, revolutiile si, in sfarsit, umanismul „european” hotarat satanic curat antihristic, al vremii noastre[12].

Pentru a lamuri cat de cat cele pomenite pana acum, sa punem fata in fata, pe scurt, doua istorii: una alcatuita de istoriografia apuseana, cunoscuta din manualele de scoala, si alta a parintilor Bisericii, trecuta de cele mai multe ori sub tacere, dupa cum nici nu e de mirare.

Iata de pilda ce zice un istoric al Europei despre „ideea de «Europa»”: „[Aceasta idee], care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de cateva milenii” (LGY)[13]. Din fraza aceasta vedem bine ca „ideea de «Europa»” isi are obarsia in utopiile antice ale lui Pitagora si Platon, parintii tuturor gnozelor[14] si ocultismelor europene, aceia care se inchipuiau niste mici dumnezei[15], ziditori ai unor republici desavarsite, „raiuri politice”, care sa nu mai cunoasca „durerea, intristarea si suspinarea”[16].

Sa citim insa mai departe din acelasi curs de istorie: „Constructia europeana – procesul constient de formare a unitatii economice, politice si institutionale a acestui spatiu – […] a fost intemeiata, desigur, pe antecedentele unei evolutii de circa un mileniu, in care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat in numeroase initiative si proiecte, care se constituie, in ansamblul lor, intr-o adevarata preistorie a constructiei europene, aflate azi in plina desfasurare” (LGY).

Care este aceasta „preistorie a constructiei europene”? Aflam ca, „odata cu prabusirea Imperiului Roman de Apus si cu victoria crestinismului, in statele constituite pe ruinele sale, delimitarea unui spatiu european specific devine tot mai mult o realitate, in conditiile in care fosta jumatate rasariteana a lumii romane se constituie intr-un Imperiu Bizantin dominat de o versiune ortodoxa a crestinismului ce se indeparteaza tot mai mult de modelul catolic occidental” (LGY). Am ajuns astfel unde ne asteptam, din cele de mai sus intelegand prea-bine ca „spatiul european specific” este imparatia romano-catolica in curs de intemeiere, potrivnica aceleia ortodoxe, numite „Imperiu Bizantin”. Sa bagam de seama nepasarea cu care se trece aici, ca in toata istoriografia apuseana, peste adevarata istorie a imparatiei romane crestinate.

Mai intai, ce vrea sa insemne faptul ca „delimitarea unui spatiu european specific devine tot mai mult o realitate in statele constituite pe ruinele Imperiului Roman de Apus, odata cu prabusirea sa si cu victoria crestinismului”, de vreme ce aceasta imparatie fusese cu adevarat crestinata inainte de a fi nimicita? Nimic altceva decat ca erezia „catolica” a navalitorilor Franco-Germani este aratata ca fiind „adevaratul crestinism”, care a intors – nu-i asa? – vechile popoare din Apusul imparatiei romane – pe Italo-Romani, pe Galo-Romani, pe Ibero-Romani – de la „ratacirea” credintei propovaduite de Apostoli si de urmasii acestora, „ratacire” pe care au continuat-o apoi numai popoarele imparatiei de Rasarit, adica ale Noii Rome (Constantinopolei, numita „Bizant” in chip gresit si dispretuitor, cum se va lamuri ceva mai jos). Ceea ce nu se mai intelege limpede e cum s-a „indepartat tot mai mult de modelul catolic occidental versiunea ortodoxa a crestinismului”, de vreme ce Ortodoxia nici nu se apropie, nici nu se departeaza de ceva, ci ramane ea insasi, Biserica fiind trup al lui Hristos-Dumnezeu, „Care – ieri, si astazi si in veci – este acelasi” (Evrei 13:8), impreuna cu Sfantul Sau Duh-Dumnezeu, Duhul Adevarului cel neschimbator, prin Care s-au descoperit Sfintilor Apostoli si urmasilor lor tainele si dogmele neschimbatoare ale credintei celei mantuitoare[17]. Iarasi, ceea ce nu se intelege bine e ca „prabusirea” imparatiei (ortodoxe) romane de Apus se datoreaza razboiului dus impotriva ei tocmai de catre aceste neamuri neevanghelizate, necunoscatoare ale adevarului de credinta al Bisericii lui Hristos (ceea ce am mai spus).

Florin Stuparu

– va urma –

Cu dedicatie pentru fanii Statelor Unite ale Europei. [1] SCURTA POVESTIRE ZOOFIL ZOOTEHNICA [2] Nimfe ale marii oceanice, „nimfele” fiind intruchipari ale nenumaratelor patimi omenesti „mai mici”, iar „zeitele” doar ale celor mai insemnate. [3] „Caci toti dumnezeii neamurilor – adica ai paginilor – sint draci” (Psalmul 95:5) si ipostazieri (personificari) ale patimilor. Iar Zeus era intruchiparea tiraniei, a bunului plac si a miniei. [4] E un fapt cu urmari nebanuit de nimicitoare acela ca oamenii cei cuvantatori (rationali) nu stiu intelesul vorbelor pe care le rostesc, ajungand astfel asemenea unor jivine vorbitoare dar necuvantatoare (nerationale), precum sunt papagalii, canarii si gaitele. [5] Precum a grait Sfоntul David: „Toate ca o haina se vor оnvechi si ca un vesmоnt le vei оnfasura, si se vor schimba” (Psalm 101:25); si: „Trimite-vei Duhul Tau, si se vor zidi si vei оnnoi fata pamоntului” (Psalm 103:30). Si precum zice Isaia: „Se va face cer nou si pamоnt nou (…)” (Isaia 65:17). Si Ioan Teologul: „Si am vazut un cer nou si un pamоnt nou. Caci cerul cel dintоi si pamоntul cel dintоi au trecut; iar marea nu mai este” (Apocalipsa 21:1). „Caci lumea va arde cu foc spre curatire si оnnoire – dupa zisa marelui Vasilie – curatindu-se ca printr-un potop, dar nu va trece оntru pieire si stricaciune de tot. Si Pavel zice luminat ca «zidirea asteapta cu nadejde descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci zidirea s-a supus desertaciunii nu din voia ei, ci din pricina celui ce a supus-o [omul, n. m.]; cu nadejde, fiindca si zidirea оnsasi se va slobozi de robia stricaciunii, оntru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu» (Romani 8:19-21). […] Asadar faptura, care s-a facut pentru noi, оmpreuna cu noi se va schimba la un chip mai bun, netrecоnd оntru nefiinta, precum nici noi nu vom trece dupa moarte” (Vasilie cel Mare citat de Sfоntul Andrei, оn tоlcuirea la Apocalipsa). [6] Zisul neam „Germanic”, venit de la Miazanoapte asupra Romanilor оn primele veacuri de dupa propovaduirea Mоntuitorului Hristos, era оmpartit оn nenumarate semintii, оntre care Gotii, Ostrogotii, Vizigotii (cei mai primejdiosi vrajmasi din vechime ai Romei), Gepizii, Saxonii si asa mai departe. Оntre acestia, erau Frankii, „o adunare de neamuri оnrudite оntre ele, individualizate оn masa germanica relativ recent sub acest nume comun. Din a doua jumatate a secolului al III-lea, au оncercat mereu sa invadeze Galia, fiind respinsi cu mare greutate de оmparati. Un mare numar dintre ei intra оn rоndurile armatei romane din Galia, iar unii sоnt asezati de Imperiu оn regiunile nordice ale acestei provincii, pentru a pune оn valoare terenurile agricole abandonate. […] Оn 481, la conducerea unuia din regatele din zona Belgiei actuale vine Clovis, din dinastia merovingiana, care reuseste sa-i elimine pe ceilalti sefi barbari din fosta Galie romana. La moartea sa, urmasii оsi оmpart regatul, dar unitatea, teoretic, se mentine si ea va fi restaurata оn secolul al VIII-lea de catre dinastia Pippinizilor, din care se trage Carol cel Mare” (dintr-un articol de enciclopedie). [7] De la Arie, marele eretic, care a trait оn veacurile III si IV. Se pare ca a murit оn anul 318. El tagaduieste de-o-fiinta Fiului cu Tatal, оnvatatura lui putоnd fi cuprinsa оn aceste cuvinte ale sale: „Era un timp cоnd Fiul nu exista.” Ceea ce оnseamna ca Fiul este zidire, iar nu Dumnezeu din Dumnezeu. Arie a fost osоndit la оntоiul Sobor a toata lumea de la Niceea, din 325. Deci neamurile franco-germanice nu au fost botezate si de aceea au ramas pagоne оn cuget, asa cum sоnt pоna astazi. Sa ne amintim de pagоnismul relei filosofii a lui Nietzche si a lui Wagner si de izbucnirea pagоna a оntregului neam german din vremea asa-numitei stapоniri „naziste” („national-socialiste”), atunci cоnd оntreaga Valhalla s-a desteptat din amortire si a iesit pe strazi оn frunte cu „preotii” ei si cu оnsemnele idolesti. Asta ca sa nu povestim de „pasnicele” serbari nationale ale burghezilor Nemti, purtоnd casti cu coarne (din plastic), serbari ce se schimba оn orgii traditionale. (Vezi si оnfricosator de draceasca mitologie germanica din Stapоnul inelelor). Cоt despre Frankii Francezi, „civilizati” de Renasterea italiana, ce e de povestit? Pagоnismul lor iese la iveala din оntreaga „cultura” franceza, de la Rabelais la San Antonio, ca sa nu ne gоndim decоt la partea ei caraghios-draceasca. [8] „Catolicos” оnseamna „a toata lumea” („universal”), si asa este chiar Biserica lui Hristos. Cei care si-au оnsusit оn chip nelegiuit numele de „Crestini” au rapit si numele de „catolicos”, astfel оncоt Biserica a fost silita sa se numeasca altfel, si anume „ortodoxa”, adica „drept-slavitoare”, precum si este. [9] „Caci оntelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu” (1 Corinteni 3:19). [10] „Principiul оntemeietor al filosofiei dupa Dumnezeu-omul este urmatorul: Dumnezeu-omul este masura tuturor fiintelor si fapturilor. Iar principiul оntemeietor al filosofiei umaniste – sau, mai bine zis, hoministe (dupa om) – este: «Omul e masura tuturor fiintelor si fapturilor» [cum zicea Elinul Protagoras]” (Cuviosul Iustin Popovici). [11] Dupa zisa Psalmistului, ca „toti dumnezeii neamurilor [pagоnilor] sоnt draci” (Psalmul 95:5). [12] „Pofta omeneasca si «оntelepciunea» omeneasca s-au unit ca оntr-o casatorie оn zilele noastre, iar aceasta casatorie nu este nici romano-catolica si nici protestanta, ci оn chip vadit si public satanica” (Cuviosul Iustin Popovici). [13] (LGY) – Ladislau Gyemant, Curs de istorie a Europei (vezi bibliografia). [14] Prin „gnoza” (gnosis = cunoastere, оn elina), оnteleg toate acele filosofii dupa om care vor sa ajunga la „cunoastere” si la „оndumnezeire” fara a-L avea pe Dumnezeu, Care numai El poate da cunoasterea, si nu oricui, ci doar sfintilor Sai purtatori de Duh Sfоnt. [15] Pithagora chiar se dadea drept fiu la lui Apolo, „zeul luminii” оnselatoare, mult-cinstit de toti ocultistii. [16] Urmasii lui Pithagora chiar au оntemeiat o asemenea republica, Liga Crotoniana, stapоnita de „оntelepti”. Utopia lor nu a durat, ramоnоnd un vis al urmasilor, de la Platon si pоna la ucenicii lui din Uniunea Europeana. [17] „Noi tinem aceasta predanie, si оnvatatura si credinta dintru оnceput a Bisericii sobornicesti, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovaduit-o si Parintii au pazit-o. Caci оntru aceasta Biserica s-a оntemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi si nici nu se mai poate numi Crestin” (Sfоntul Atanasie cel Mare, epistola оntоi catre Serapion).

Sursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s