Iurie Roşca: Unde ne integrăm şi cu ce preţ sau despre discenământul celor care nu au propriul sistem de referinţă


Notele unui fost euro-entuziast care încă nu a devenit euro-sceptic

De câţiva ani încoace ideea de integrare europeană a devenit parte obligatorie a discursului public şi a platformelor electorale ale tuturor partidelor. Iniţial această uniformizare a discursului public al politicienilor moldoveni ne bucurase nespus. Asta pentru că mişcarea dinspre trecutul totalitar sovietic ne orienta spre o singură direcţie – spre Vest. Occidentul capitalist, văzut ca singură alternativă a trecutului comunist, a fascinat conştiinţa publică. Frustrările istorice,  urmate de entuziasmul primului deceniu post-sovietic, au format o serie de clişee care au ţinut loc de gândire politică.  Integrarea europeană a devenit un fel de parareligie.

Până la răsturnarea din 2009 instituţiile europene ne tot trăgeau de mânecă să facem reforme, să fortificăm justiţia şi puterea locală, să respectăm drepturile omului şi regulile democratice. Însă de când cu succesiunea repetată la guvernare,  am descoperit că, de fapt, criteriile şi criticismul,  aplicate în mod constant şi ireconciliabil fostelor guvernări, au cedat în faţa interesului geopolitic. Înalţii demnitari europeni, dar şi americani deopotrivă, secondaţi de cei din regiune, care deja au învăţat lecţia, s-au specializat în risipirea elogiilor la adresa actualei puteri.

Însăşi ideea integrării europene a devenit un mit îmbietor, un drum cu sens unic, un adevăr indiscutabil. Şi cum orice cult are nevoie de şamanii şi magii săi, apostolatul proeuropean a devenit apanajul unei puzderii de personaje, care, din postură de demnitari sau din cea de experţi, emit platitudini despre “viitorul luminos” care ne aşteaptă odată cu integrarea europeană. Imitatorii locali sunt neteziţi pe creştete cu regularitate de oracolii “de la centru”, care descind periodic pe pământul nostru încă nereformat din înălţimile Europei. A acelei Europe, devenite pentru mentalul colectiv un fel de fata morgana, spre care suntem obligaţi să aspirăm în unanimitate şi fără a pune întrebări sau a formula rezerve. Promisiunea de a fi primiţi în Paradisul terestru, unde nu mai există probleme economice şi sociale, enunţată sacrosant de pe culmile instituţiilor internaţionale, ne îmbată şi ne fac să trăim aşteptarea unei continui stări de beatitudine, râvnite cu sinceritatea naivă a ateului.

Ieşiţi de sub tăvălugul nivelator al comunismului sovietic şi fără a avea răgazul să ne dezmeticim din starea de inconştienţă colectivă, ne-am pomenit sub un alt tăvălug, cel al capitalismului liberal, pe care, în puţinătatea noastră intelectuală, îl credem singura alternativă a “lumii vechi”.  În absenţa unui sistem de referinţă solid şi imuabil, care să ne dea o viziune clară asupra vieţii, am plonjat într-un sistem de coordonate, despre care ştiam câte ceva foarte superficial, dar care emana atractivitatea unui confort al vieţii cotidiene, adică tocmai ceea ce ne-a lipsit atât de mult în trecut. Credinţa oarbă în progres, în minunile tehnicii, în funcţiile miraculoase ale pieţei, în capacitatea de autoreglare a sistemului capitalist, care rezolvă în mod automat orice problemă, încă alimentează din plin imaginaţia moldovenilor.

Visul oricărui moldovean tânăr este să plece peste hotare. Pentru că nu are de lucru acasă. Deci, motivele ar fi de ordin economic. Desigur, dar aici, ca, de altfel,  întotdeauna, primează factorul spiritual.  Absenţa unei vieţi interioare profunde şi intense, a unei viziuni largi, a unor mize superioare, reduce aspiraţiile omului comun la satisfacerea nevoilor materiale. Dezastrul economic şi absenţa cronică a locurilor de muncă, se ştie,  provoacă nu doar exodul masiv al tinerilor peste hotare. Efectele sociale, psihologice şi demografice sunt de o gravitate şi de o tragică amploare fără precedent.  Depopularea ţării capătă proporţii mai devastatoare decât pe timpurile războaielor clasice. (Ce reprezintă astăzi războaiele non-militare, cu componenta lor organizatorică, economică, mediatică etc., cine sunt agresorii şi care le sunt ţintele,  putem discuta cu alt prilej.) Iar tinerii care au reuşit să rămână acasă şi să facă studii de calitate, să înveţe limbi străine, sunt momiţi prin programele “Work and Travel” să descopere America. Aşadar, tinerii de elită sunt vânaţi unul câte unul pentru a li se oferi perspective roze dincolo de ocean. Câştigătorii acestui bilet spre Raiul de pe Pământ, copleşiţi de fericire,  nu au conştiinţa faptului că au încăput într-un malaxor internaţional, care cel mai probabil îi va dezrădăcina, îndepărtându-i de casă, de morţii şi viii lor, care au nevoie de ei aici. Goana după fericirea personală văzută ca rezolvare a problemelor de ordin financiar este efectul modelelor promovate prin cultura de masă,  cu idolii şi ritualurile lor. Individualismul liberal a substituit colectivismul sovietic. Prozeliţii din Răsărit şi-au depăşit semenii din Vest îi practicarea egoismului şi a lipsei de obligaţii faţă de alţii, rude, comunitate, ţară. Tot ce contează este goana maladivă după bunurile materiale, care substituie orice aspiraţie ce depăşeşte cadrul îngust al universului artificial indus de “lumea liberă”.

În ultimii ani am auzit de atâtea ori părinţi care mi se lăudau, afişând o satisfacţie stupidă, că, uite, copii lor s-au aranjat afară, în Europa, în Canada, în SUA.  Bucuria lor nătângă vine din prejudecata extinsă în mentalul colectiv că Occidentul ar reprezenta o civilizaţie superioară. Prin urmare, integrarea copiilor lor în acele societăţi ar fi în mod automat o dovadă a superiorităţii, a performanţei profesionale a acestora. Pe vremea când lumea gândea în categorii normale, plecarea cuiva dintre apropiaţi departe de casă era ca un blestem, un prilej de suferinţă.  Însă cazanul globalizării, invocat recent pe un ton de avertisment  profetic de fostul deţinut politic şi mereu proaspătul gânditor politic Ion Moraru, macină tot ce îi pică în cale: neamuri, tradiţii, credinţe, familii, obligaţii.

Alienarea colectivă se produce mult mai rapid şi  la scară infinit mai largă decât pe vremea comunismului. Atunci agresiunea era brutală, deschisă şi vulgară: violenţă, constrângeri, distrugerea bisericilor şi asasinarea indezirabililor, ateism impus cu forţa şi lipsuri materiale cumplite. Astăzi violenţa frontală a URSS este înlocuită cu influenţa subtilă, perfidă, insesizabilă a vestului. Dezdumnezeirea plin lipsuri şi suferinţă este înlocuită cu dezdumnezeirea prin abundenţă materială şi hedonism. “Hard power”-ul comunist este substituit cu “soft power” consumist. Abuzurile şi limitările de ieri sunt înlocuite cu libertăţile fără limită şi fără obligaţii, cu relaxarea morală până la disoluţie. Locul colectivismului îl ia individualismul. Însă tot “determinismul economic”, tot materialismul, tot erezia darwinistă şi idolatria progresismului, a mitului devenirii istorice pozitiviste alimentează aşteptările eshatologice ale mărturisitorilor banului devenit din mijloc scop.  Manipularea, persuasiunea, spălarea de creieri şi inocularea unor false valori şi modele, care modifică paradigme şi comportamente ale unor colectivităţi întregi cu o viteză uriaşă, sunt efectele directe ale industriei filmului si ale marilor canale TV.

Astăzi tot mai mulţi ştiu CUM vor să trăiască şi tot mai puţini se întreabă PENTRU CE să trăiască. Adică în numele căror scopuri, altora decât mercantile. Dincolo de orizontul opac la vieţii private, dincolo de instincte şi necesităţi primare intervine vidul intelectual şi moral.  Modelul demn de urmat nu mai e nici eroic, nici al jertfei şi sfinţeniei, ci al consumatorului nepăsător şi tembel.

Lupta pentru independenţă politică a ţării s-a împotmolit în dependenţa  ei economică din ce în ce mai profundă faţă de capitalul străin. A vorbi azi despre independenţa economică, despre apărarea pieţei interne faţă de invazia mărfurilor şi a resurselor financiare dinafară e cumva de prost gust. A vorbi despre nevoia aplicării unui minim protecţionism economic, despre schimbarea politicilor de creditare pentru întreprinzătorii autohtoni, a vorbi despre admiterea condiţionată a capitalurilor străine doar în sectoarele unde economia naţională are nevoie şi unde nu sunt suficiente investiţii autohtone  înseamnă a ieşi din limitele obligatorii ale “political correctness”. Liberalismul fără limite este avantajos doar pentru marile economii ale lumii, iar statul trebuie să exercite puterea şi autoritatea sa fără a fi subordonat factorilor economici.

Democraţia, pentru care am luptat atât de mult, a degradat în plutocraţie. Capii partidelor “în vogă” sunt fie oligarhi, fi servanţii acestora. Campaniile electorale au învăţat competitorii să facă promisiuni deşarte celor care aşteaptă să fie fericiţi după alegeri. Şi dacă primele “alegri libere” mai lăsau loc pentru sinceritate, spirit justiţiar, confruntare de idei, ultimele s-au rostogolit spre simple exerciţii de manipulare a maselor şi de cumpărare a voturilor ţăranilor pauperizaţi. Din votanţi masele au devenit electorat, adică deputatul nu mai este produsul votului, ci din contra politicianul este administratorul unui SRL care se numeşte electorat. Astfel au apărut Politicieni cu Răspundere Limitată. Locul luptătorilor politici şi al confruntărilor de idei, aşa cum erau acestea, au fost ocupate de negustorii descurcăreţi, de băieţii fără complexe, fără preocupări intelectuale şi spirituale, fără răspundere şi fără limite în poftele lor de căpătuire.  Libera competiţie economică a fost substituită de capitalismul clientelar şi monopolurile mascate, libertatea de exprimare a fost înlocuită cu dezinformarea, libertatea întrunirilor a degradat în violenţe de masă, acoperite de mitologia revoluţionară şi de protectorii externi.  Oligarhiile locale au joncţionat cu cele internaţionale, culpajul intereselor mafioţilor locali cu cele ale briganzilor de anvergură internaţională s-a produs. Iar publicul naiv continuă să consume mitul despre conflictul dintre comunişti şi anticomunişti, să anatemizeze defunctul URSS şi să sacralizeze Occidentul.

Lipsa de viziune, de caracter şi de repere spirituale a exponenţilor actualei puteri s-a văzut în mod izbitor cu prilejul recentei tentative de a promova aşa-numita lege antidiscriminare. Bâlbâielile demnitarilor despre recunoaşterea  drepturilor “minorităţilor sexuale” ca precondiţie de aderare la UE au fost ca o hârtie de turnesol. A pretinde cu o mină gravă că raporturile sexuale dintre doi bărbaţi sau două femei sunt la fel de fireşti ca şi raporturile intre persoanele de sexe opuse înseamnă a manifesta o nesimţire şi o neruşinare de-a dreptul degradante. Starea de paralizie morală şi de atrofiere a sentimentului religios, dublate de raporturile de obedienţă laşă faţă de unii exponenţi ai birocraţiei europene, ni s-au înfăţişat în toată sluţenia lor. Emisarii întunericului, tot ei trimişi ai cerurilor tenebroase din exterior, chiar au îndrăznit să pretindă, iar slugarnicii noştri trepăduşi de la guvernare – să repete papagaliceşte, că adoptarea legii respective ar fi o precondiţie pentru regimul de liberalizare a vizelor de intrare în multrâvnita Europă. Urmând logica respectivă, am putea spune că trocul este următorul: daţi-ne sufletul şi copiii şi vă dăm vize. Iar dacă mâine comisarii europeni ( vai, cât de sinistru sună termenul respectiv în spaţiul post-comunist!) ne vor cere să declarăm prin lege ca fiind normale incestul, pedofilia (recunoscută recent în Canada drept orientare sexuală), zoofilia, necrofilia şi altele de acest fel, ce vor spune “yesmenii” noştri? Ei,  care nu îndrăznesc să schiţeze un gest de dezacord în raport cu Bruxelles-ul aşa cum pe timpuri birocraţia sovietică moldovenească stătea în poziţia de “drepţi” faţă de Moscova.  Complexul de inferioritate faţă de cei ce decretează comandamente fără drept de apel, pe care o vădesc practicanţii mimetismului politic din vârfurile puterii faţă de emisarii plimbăreţi, are şi o explicaţie istorică.

Ieşind de sub regimul sovietic descreştinaţi în masă şi căzând sub imperiul secularismului occidental, puţini dintre noi mai înţeleg ce înseamnă starea de normalitate, care depăşeşte stricta satisfacere a necesităţilor biologice. Lipsa de repere majore, aplatizarea intelectuală şi efectele culturii de masă  îşi spun cuvântul. Incapacitatea de a fi demni şi selectivi cu influenţele dinafară, de a înţelege că, de exemplu, prezenţa excesivă a capitalului străin nu e mai puţin gravă decât prezenţa militară străină, că valorile şi tradiţia naţională nu trebuie abandonate de dragul unor valori îndoielnice, servite din exterior ca substitut al profilului nostru identitar,  rămân a fi nişte plăgi ale mentalului colectiv. Ele  afectează profund spaţiul public, suprapopulat de “lideri de opinie”, confecţionaţi pe bandă rulantă de grant-urile vestice.

Vrem să ne integrăm în UE. Dar nu cu orice preţ şi nici cu capul plecat.  Vrem să facem reforme politice şi economice, dar nu să ne călcăm în picioare tradiţia şi credinţa. Ştim că schimbarea adevărată, multaşteptată de oameni, nu poate veni de la cei care se închină demonului economiei şi uită de suflet şi morală.

Moldova are nevoie de o revoluţie spirituală. Avem nevoie de o revoluţie conservatoare. Putem să ne ridicăm din mocirlă doar făcând mai întâi un efort spiritual.  Renaşterea noastră se poate produce doar prin revenirea la origini. Originile noastre se trag din credinţa creştin-ortodoxă. Singurul sistem de referinţă, singurul principiu ordonator, singura optică imuabilă este cea întemeiată pe învăţătura hristică. Vom supravieţui şi vom dăinui în timp doar în măsura în care vom abandona iluziile modernismului, care au făcut din om o fiinţă autonomă, un bastard al big-bang-ului, un accident al evoluţiei speciilor, împingându-l în definitiv spre semeţia de a se crede autosuficient. Doar înţelegerea faptului că omul nu este măsurariul propriei valori, ci valorează exact atât cât ştie să se raporteze la modelul superior, extramundan, singurul care înalţă, înnobilează şi dă sens vieţii ca efort continuu  spre perfecţiune,  pot şi trebuie să devină elemente salvatoare pentru noi.

Moldova are nevoie de o nouă elită, de o nouă aristocraţie spirituală şi intelectuală în sensul său tradiţional. Cunoaşterea trecutului istoric, însuşirea temeinică a experienţei internaţionale, asumarea Moldovei ca pe un destin personal, depăşirea complexelor provinciale şi a animozităţilor interetnice, cultivarea sentimentului onoarei, a modelelor virile şi eroice în contrast cu colectivismul comunist şi cu mercantilismul liberal – iată componentele de bază care trebuie să ghideze efortul de formare a noilor elite. Ce fel de societate dorim să avem mâine, cum ne raportăm la vecini, cum contextualizăm sub aspect geopolitic locul Moldovei în raport cu Rusia şi SUA, iată câteva probleme fundamentale la care trebuie să găsească răspuns şi mai ales aplicare înţeleaptă exponenţii noii elite în devenire.  Păstrarea unui optimism viguros şi realist, efortul solidar şi tenace, clarviziunea şi credinţa sunt tot atâtea componente ale reuşitei de mâine a Moldovei.

Sursa: AllMoldova

Reclame

4 gânduri despre “Iurie Roşca: Unde ne integrăm şi cu ce preţ sau despre discenământul celor care nu au propriul sistem de referinţă

  1. Un articol „Jos Palaria ! ” Total de acord cu cele expuse in el.
    Omul asta merita sa ajunga la cirma tarii, or noi meritam o asemenea personalitate ca sa ne dirijeze.
    Este unicul om din tara ce e capabil sa-si astearna de sinestatator gindurile, neavind vreaun papagal alaturi care sa i le aseze in pagina…

    In plus, din acest articol am invatat o gramada de cuvinte noi :)))

    Apreciază

    • Permite-mi sa te intreb: consideri divortul domnului I. Rosca ca pe ceva bun, crestinesc? Sunt interesant de aflat motivele care incep deja sa iasa la iveala. Acum dupa divortul domnului Rosca de superba femeie Larisa, il mai consider pe I. Rosca un model, un etalon? Netul era plin cu laude fata de latura familista unica, etc. Acum toti pepecedistii tac, nu-si mai amintesc cat ridicau in slavi partea familista a domnului Rosca.

      Apreciază

      • @Norulescu, Vreau doar să-ţi spun că Cununia nu a fost desfăcută, în faţa Domnului nunta are valoare, nu în faţa statului. Deci procedurile de ordin civil nu au nici o legătură cu tainele religioase şi nu pot fi catalogate ca creştineşti sau necreştineşti. Sunt nişte chestiuni personale, şi nu văd de ce trebuie să discute societatea viaţa privată a omului, care e garantată de art. 28 din constituţie.

        Apreciază

  2. Nu avem altă cale decît să urmăm modelul hristic. Sper să se schimbe lucrurile în ţară cu oameni care gîndesc în aceste categorii cu aceste valori şi care nu se poticnesc de valurile din politică. Dacă nu poţi alerga, mergi, dacă nu poţi merge, tîrăştete, dar nu te opri! Cu Doamne ajută!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s