Chestiunea identitară sau Cine suntem şi încotro mergem? Un eseu de Nicolae Chirtoacă


Problema identitară se află în centrul dezbaterilor publice încă de un sfert de secol încoace, cam de când a devenit posibilă abordarea unor subiecte considerate sub vechiul regim fie tabu, fie apanajul exclusiv al propagandei oficiale. Polemica de altă dată împărţea cele două tabere beligerante după următoarele criterii: adepţii « inernaţionalismului proletar », ai sovietismului şi, implicit, ai poporului sovietic văzut ca entitate etatist-istorică şi reprezentând un fel de vârf al evoluţiei proceselor de contopire a « popoarelor frăţeşti ».Această mitologie îşi avea originile intelectuale în teoria materialist-istorică, cu tot cu « legităţile ei » în versiunea marxist-leninistă, inspirată şi ea, la rândul său, din hegelianism şi darwinism. De cealaltă parte a baricadei s-au aflat vreme îndelungată adepţii renaşterii naţionale, dornici să-şi recucerească drepturile suprimate de un regim străin, care urmărea deznaţionalizarea şi asimilarea noastră. Însă puţini dintre ei, chiar şi la distanţa de peste douăzeci de ani de la evenimentele de vârf ale istoriei noastre recente, au reuşit să depăşească faza intelectuală de purtători ai « valorilor » Revoluţiei Franceze, ai « Iluminismului », care sacralizează limba şi cultura naţională văzute ca substitut al religiei. Altfel zis, aşa cum spunea într-un interviu din 1995 părintele Mina Dobzeu de la Huşi, intelectualii de la Chişinău n-au mai înţeles de ce figura lui Eminescu nu trebuie sacralizată în detrimentul locului pe care trebuie să îl ocupe în viaţa omului Isus Hristos. Adică, limitele conceptuale ale patrioţilor se cantonau de cele mai multe ori într-un paşoptism întârziat, într-un soi de idolatrie naţională, întotdeauna dispusă spre o interpretare simplistă a Mioriţei ca mărturie a posturii de victimă a poporului nostru, mereu terorizat de vecinii haini. Ecoul acestor controverse se mai resimte şi astăzi, întreg eşafodajul argumentativ al « sovietiştilor » pe de o parte şi al « patrioţilor neamului » pe de altă parte fiind scos de la naftalină ori de câte ori e cazul să se obţină un pic mai multă popularitate pentru unii sau alţii. E drept că, răspunzând modei zilei, beligeranţii îşi drapează instrumentariul învechit în retorici proeuropene.

Despărţirea de comunism pentru majoritatea intelectualilor a însemnat demontarea instituţională a sistemului politic totalitar şi înlocuirea lui cu un sistem de inspiraţie occidentală, democratic, cu tot cu pluripartidismul şi economia de piaţă, plus tot tacâmul « drepturilor omului ». Şi, fireşte, aceştia aveau dreptate. Între timp s-a văzut că modelul vestic nu întotdeauna este un « paradis terestru », iar liberalismul şi comunismul îşi au aceleaşi rădăcini ideatice cu tot cu progresismul lor, cu acel materialism opac şi « determinism economic », pozitivism şi scientism, aceste limite şi similitudini fiind observate doar de acei care între timp au reuşit să valorifice gândirea tradiţională în cultura europeană. Primatul spiritului în raport cu materia, originea extramundană a omului şi a lumii, filosofia istoriei şi esenţa religiei, creştinismul şi lumea modernă, aceste şi alte elemente fundamentale pentru înţelegerea rosturilor profunde ale fiecărei persoane umane, a fiecărui popor au devenit preocupări pentru un număr restrâns de intelectuali.

Prin eseul pe care l-a publicat, Nicolae Chirtoacă, binecunoscut pentru rafinamentul lui intelectual, apare în toată statura lui de gânditor profund şi pasionat al condiţiei propriului popor. Autorul este frământat de formularea într-un concept coerent a noţiunii de identitate naţională. Chestiunea identitară în viziunea lui N. Chirtoacă este una care proiectează planul divin asupra colectivităţilor umane, care sunt înzestrate cu misiuni inconfundabile în desfăşurarea timpului. Adică avem de a face cu un autor care îmbrăţişează total şi energic viziunea spiritualistă asupra realităţii, care vădeşte erudiţie izvorâtă din lecturi bine asimilate, putere sufletească şi luciditate în cercetarea realităţilor. Teoretizarea conceptului de identitate naţională în ţara noastră comportă riscuri evidente, deoarece grupările angajate demult în disputele respective ar putea respinge tot ce nu înţeleg sau ce nu se potriveşte cu linia lor ideologică de un dogmatism simetric în ambele cazuri. Deşi autorul îl citează la un moment dat doar pe V. Soloviov, fondul de idei cu care operează este inspirat nu doar din marii gânditori creştini din Rusia sau din alte părţi, ci şi filosofi precum un Guenon, un Evola sau Eliade şi atâţia alţii. Autorul repudiază în treacăt comunismul şi formulează rezerve faţă de liberalismul occidental, operând cu noţiuni de o splendoare intelectuală şi efervescenţă emoţională deosebite, iar pe alocuri vădeşte inflexiuni stilistice de o delicateţe şi eleganţă poetică remarcabile.

Conceptualizarea colectivităţii naţionale din care face parte şi în faţa căreia, ca orice om de elită, se simte responsabil, porneşte de la nevoia de a-şi aduce contribuţia la depăşirea stării de confuzie şi dezechilibru identitar, dominante la ora actuală în societate. Aşa cum a încercat să procedeze şi subsemnatul într-un text recent intitulat „Partea care a devenit întreg”, e drept, într-o formă mult mai restrânsă şi de o anvergură academică poate mai modestă, N. Chirtoacă îşi orientează atenţia spre latenţele profunde ale poporului, spre profilul lui identitar de ordin spiritual. Sarcina lui nu este să inventeze o realitate inexistentă şi să îi dea o expresie ideatică impresionantă, ci să intuiască, să capteze şi să exteriorizeze realitatea ascunsă în adâncurile sufletului poporului ca entitate spirituală cu un rost singular în lume, care derivă din proiectul celest ce înzestrează orice colectivitate naţională cu propria sarcină superioară. Fiind scris într-un limbaj academic elevat, acest eseu filosofic nu este doar un exerciţiu cerebral, în care raţiunea autorului suprimă voit pasiunea. Dimpotrivă, lucrarea lui N. Chirtoacă vădeşte un profund suflu patriotic, un caracter militant, o intenţie declarată de a-şi aduce contribuţia la însănătoşirea stării de lucruri din ţară. Înţelegerea sensurilor profunde ale desfăşurării timpului şi ale unui destin aparte care îi revine poporului nostru porneşte aici din însuşirea adevărului revelat, care explică ordinea superioară de organizare a lumii ca plan divin materializat în istorie.

Ideea naţională, pe care o formulează autorul, atribuindu-i funcţii de catalizator al coeziunii interne şi al dezvoltării, se dovedeşte ceva diferit de ce s-a crezut până mai ieri că poate reprezenta un substitut al acesteia. Este vorba de retorica de integrare europeană, acceptată şi enunţată oficial de practic toate partidele din ţară. Uniformizarea discursului politic şi a liniilor de orientare externă pe drumul cu un singur sens îi trezeşte autorului rezerve măcar şi pentru simplul motiv că imitatorii fără discernământ, ca şi demnitarii cu mentalitate de vasal, nu pot aduce ţara pe care o conduc spre împliniri majore. Păstrarea demnităţii, respectarea tradiţiei şi a credinţei poporului în procesul de adaptare a unor modele străine la sistemul politic, legislativ sau economic al ţării rămân a fi condiţii de bază pentru reuşita efortului colectiv de depăşire a crizelor multiple care ne afectează.

Preocuparea lui N. Chirtoacă pentru soarta Bisericii Ortodoxe este şi ea demnă de toată aprecierea. Înţelegând că anume creştinismul constituie elementul-cheie al caracterului naţional şi regretând sciziunea existentă între cele două mitropolii ortodoxe, autorul pledează pentru reunificarea lor şi pentru reconstituirea unităţii canonice a tuturor credincioşilor, răzleţiţi ca urmare a unor circumstanţe istorice dramatice. Opţiunea lui în sprijinul unităţii Ortodoxiei reprezintă un punct de vedere rarisim în mediul intelectual de la noi, care rămâne a fi dominat de grupuri laicizate de extracţie comunistă sau liberală. Iar printre cei pe care presa îi numeşte analişti politici N. Chirtoacă apare ca o figură de-a dreptul singulară.

Îmi face o deosebită plăcere să regăsesc în eseul filosofic respectiv aceleaşi repere intelectuale şi spirituale la care mă raportez şi eu, acelaşi mod de gândire care se pliază pe aceeaşi paradigmă existenţială. Este o consonanţă ideatică deloc accidentală. Căutările noastre parcurg aceleaşi poteci istorice, aceleaşi curente de gândire, dar mai ales urmăresc aceeaşi finalitate: împlinirea destinului neamului în istorie şi în eternitate.

Iurie Roşca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s