Lupoaica de Radu GYR


Singur strigam. Nimic împrejur.

Cetăţi se surpau. Cădeau foişoarele.

Se-ascundeau în pământ, de mine, izvoarele,

munţii fugeau în azur.

Am căzut în genunchi: – O, Părinte!

Sus, gheţuri crunte, de nepătruns.

Mi-am pogorât privirea fierbinte:

– Omule, frate!…Nici un răspuns.

Cu straşnic glas am făcut rugăciune:

– Dragoste, dragoste, nici tu nu m-auzi?

Geamătul meu, ca o sălbăticiune,

s-a pierdut prin codrii ursuzi.

Şi-am urlat în tăcerea de cremene,

strivit de singurătăţi:

– Cui mă lăsaţi, Doamne, Dragoste, Semene,

Şi voi, ape, munţi şi cetăţi?

Nimic. Numai pietre-ascultau, încleştate.

Şi, deodată-a ţâşnit din ruine

o lupoaică zbârlită, cu ceaţă pe spate

şi s-a târât lângă mine.

Mirosea a păduri, a sânge, a stele,

ochii ei groaznici devorau totul,

dar s-a lungit lângă gleznele mele,

punându-şi în palma mea botul.

Şi nu ştiu cum mâinile mele neghioabe

au prins să dezmierde lighioana culcată.

– Cui mă lăsaţi? am gemut înc-o dată….

Atunci, ridicându-se-ncet de pe labe,

fiara-a crescut mai înaltă, mai vie,

şi m-au fript ochii ciudatei jivine:

– Zadarnic mai chemi. Mi te-au lăsat mie.

Sunt Deznădejdea. Rămân cu tine.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s