Iurie Rosca despre perspectivele electorale – 2009


LA SPARTUL BMD-ului

Lecţii de istorie foarte recentă

Ajunşi la finele mandatului actualei legislaturi, 2005–2009, este potrivit să facem o retrospectivă asupra evoluţiilor politice din această perioadă, analizând unele tendinţe, scenarii, grupări şi procedee din perspectiva unui ciclu electoral. Acest exerciţiu nu este unul gratuit, ci urmăreşte în mod clar diagnosticarea situaţiilor şi actorilor politici pentru a putea anticipa cu mai multă siguranţă ce poate urma în perspectiva apropiatei competiţii electorale pentru alegerile parlamentare. Ne vom ocupa în acest articol în mod special de gruparea încropită în preajma acelui scrutin, căreia i se atribuia rolul de „opoziţie unită”, de alternativă democratică la guvernarea comunistă, Blocul „Moldova Democrată” condus de primarul general al Chişinăului, în exerciţiu la acea oră, Serafim Urechean.

Să ne amintim că în preajma campaniei electorale din 2005 polittehnologii ruşi s-au ostenit să adune laolaltă toate uneltele lor politice de la Chişinău în acest megaproiect cu conexiuni puternice la Moscova. E adevărat că pe lângă efortul ruşilor de a strânge grămadă această structură electorală de o singură folosinţă s-au mai ostenit şi unele instituţii occidentale să adune sub flamura lui Urechean mai multe grupuscule răzleţite şi bizare de pe eşichierul politic moldav. Dar, către mijlocul campaniei electorale, fiind atenţionaţi că fac, voit sau inconştient, jocul ruşilor, aceşti activişti occidentali s-au repliat şi au renunţat la orice sprijin în favoarea grupării respective.

Aşadar, această construcţie-mamut, eclectică şi şubredă din start, poate fi numită şi matrioşcă rusească, în burta căreia au încăput mai multe matrioşte mai mici, care imediat după alegeri au ţâşnit rând pe rând din cochilia în care se aciuaseră. Şi cum lui Serafim Urechean i-a revenit rolul de locomotivă electorală, în vagoane au fost aburcate toate personajele dubioase şi exotice ale faunei politice locale. Să le luăm pe rând.

  1. Dumitru Diacov cu partidul său zis democrat, provenit din nomenclatura comsomolului şi din cercuri apropiate serviciilor speciale din timpul sovietic, apoi ajuns în 1994 în vârfurile Partidului Democrat Agrar (PDAM). O aripă a PDAM a fost ruptă de preşedintele de atunci al republicii Petru Lucinschi în 1998 şi reciclată în Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă cu „Rândunica” drept simbol electoral. Anume Lucinschi l-a instalat pe Diacov în fruntea noii formaţiuni politice.
  2. Dumitru Braghiş cu social-democraţii lui proveniţi din fostul comsomol condus de acesta până în 1991. În decembrie 1999 este instalat de către Petru Lucinschi în funcţia de prim-ministru. În 2001 Guvernul „Braghiş” participă la alegerile parlamentare cu denumirea de Alianţa „Braghiş” şi intră în Parlament în această formulă datorită resurselor administrative folosite de el în calitate de premier în exerciţiu.
  3. Vladimir Filat, provenit din cercuri obscure care activau pe teritoriul României, adus în 1998 la Chişinău şi instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare Privatizare, apoi, în 1999, ministru de Stat şi Şef al Cancelariei Guvernului „Sturza”. Instalat în guvernele timpului sub protecţia lui Lucinschi şi Diacov, făcea parte şi el din Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, cu simbolul „Rândunica”.
  4. Vitalia Pavlicenco, o persoană care a reuşit să fie membru al Partidului Comunist pe timpul sovieticilor, după care a fost membru mai multor partide-fantomă. Cel mai de durată proiect politic din care a făcut parte a fost Partidul Forţelor Democratice, condus de Valeriu Matei, care şi-a dat obştescul sfârşit politic în alegerile din 2001.
  5. Vladimir Braga, fost preşedinte al Consiliului judeţean Chişinău şi al raionului Ialoveni, practic necunoscut opiniei publice, dar considerat a fi o piesă grea în zona unde deţinea funcţii în administraţia publică locală.
  6. O categorie aparte au constituit-o oamenii de umplutură care erau fie aducători de bani gheaţă pentru alegerile din 2005, fie aducători de voturi prin calitatea de VIP-uri închipuite ce li se atribuia.

Deşi Moscova, dornică să-l pedepsească pe Vladimir Voronin pentru respingerea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003 şi să îi înlăture partidul de la guvernare, a sprijinit masiv Blocul „Moldova Democrată” al lui Urechean, BMD obţine doar 28,33%, reprezentând 34 de mandate în Parlamentul cu 101 locuri. A tunat şi ruşii i-au adunat, glumeau ziariştii.

Dar în cei patru ani de prezenţă zgomotoasă în Parlament, hardughia electorală pe nume BMD s-a destrămat în zdrenţe. Vom arăta mai jos cum anume s-a produs destrămarea BMD şi ce consecinţe pot avea aceste regrupări politice în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare.

1. Dumiotru Diacov

Primul a spart gaşca Dumitru Diacov. Altfel nici nu putea fi. Acest aventurier politic, cu un trecut dubios de activist comsomolist şi de corespondent al agenţiei sovietice de ştiri TASS la Bucureşti, devenise celebru pentru capacitatea de a-şi trăda protectorii şi partenerii. Cunoaşterea elementelor din cariera profesională de până la accederea în 1994 în Parlamentul de la Chişinău este determinantă pentru înţelegerea corectă a profilului psihologic şi politic al acestui personaj. În acest scop reproducem mai jos un fragment preluat din enciclopedia liberă Wikipedia, accesibilă oricui pe Internet:

    Până în anul 1977 a lucrat ca redactor şi redactor-şef de emisiuni la Televiziunea Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizaţiei Tineretului Comunist (Komsomol) sovietic. În perioada 1977-1979, este secretar la Comitetul de Komsomol al Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune, apoi devine instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova. Între anii 1981–1984, Dumitru Diacov lucrează ca şef de departament la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova.

    Din anul 1984 a fost corespondent în RSS Moldovenească al cotidianului moscovit „Komsomolskaya pravda” (pe atunci organ oficial al tineretului comunist din URSS). Soseşte apoi la Moscova, în calitate de consilier al Secretarului Comitetului Central al Organizaţiei de Komsomol din URSS (Moscova) (1986–1988).

    Între anii 1988 şi 1989 a fost consultant la Departamentul de Relaţii Externe al Comitetului Central al PCUS, iar apoi între 1989 şi 1993 a fost Şeful biroului Agenţiei de Ştiri TASS în România, la Bucureşti.

    În anul 1993 revine în Republica Moldova, activând timp de un an în calitate de consilier şi şef al Departamentului Politic al Ambasadei Republicii Moldova la Moscova.

Ar fi de corectat detaliul de la sfârşitul acestui fragment. În 1993 Diacov nu revine în Moldova, ci la Moscova.  Iar în 1994, în campania electorală pentru Parlament, el a fost plasat pe lista Partidului Democrat Agrar, gruparea respectivă fiind una antireformatoare, antinaţională şi subordonată în întregime intereselor imperiale ale Rusiei. Aşadar, Diacov este paraşutat în Parlamentul de la Chişinău după ce îşi demonstrează loialitatea faţă de Moscova prin întreaga sa carieră, inclusiv prin activitatea pe lângă Ambasada sovietică de la Bucureşti între anii 1989 şi 1993, unde lucrează sub acoperirea de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS în capitala României. Menţionăm în treacăt că Diacov a fost trimis în misiune la Bucureşti cu doar câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, episod ce reprezintă o pagină întunecată din biografia sa. De la Bucureşti este mutat din nou la Moscova pe post de diplomat la Ambasada Republicii Moldova, unde activează alături de Valeriu Pasat, iar de acolo direct în vârfurile ierarhiei politice de la Chişinău.

Amintim că Partidul Democrat-Agrar, acest „partid al puterii”, creat de sus în jos, i-a avut drept stâlpi pe cei trei exponenţi ai nomenclaturii sovietice, aflaţi în funcţii-cheie în acea perioadă: Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, preşedinte al Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru. Această troică a vârfurilor nomenclaturii, aflată mereu în rivalitate şi adunată provizoriu laolaltă sub umbrela agrarienilor din PDAM, s-a spart o dată cu alegerile prezidenţiale din 1996, la care au candidat tustrei, fiecare împotriva celuilalt. Din acel scrutin Lucinschi a ieşit câştigător, cel mai mare perdant fiind până la urmă Andrei Sangheli. Imediat după încheierea alegerilor prezidenţiale din 1996 cei trei au şi pornit pregătirile pentru alegerile parlamentare din 1998.

Ce-i drept, Mircea Snegur reuşise să desprindă încă în 1995 unsprezece deputaţi din fracţiunea PDAM în frunte cu vicepreşedintele de atunci al Parlamentului, Nicolae Andronic, încropindu-şi propria formaţiune politică, botezată Partidul  Renaşterii şi Concilierii. La scurt timp Petru Lucinschi a procedat exact ca Mircea Snegur, rupând din aceeaşi fracţiune a agrarienilor, care iniţial număra 56 de mandate, un număr de 24 de deputaţi în frunte cu Dumitru Diacov, acesta deţinând, ca şi Andronic, funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului. Gruparea înjghebată de Lucinschi, care l-a şi plasat pe Diacov pe post de preşedinte al acesteia, a fost numită Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (BpMDP). Remarcăm în treacăt că atât Andronic, cât şi Diacov au fost sancţionaţi pe rând de către PDAM pentru dezertare şi demişi din funcţiile de vicepreşedinţi ai Legislativului. Gruparea respectivă, avându-l drept patron şi protector pe Preşedintele Petru Lucinschi, reuşeşte să obţină un scor remarcabil în alegerile din 1998, alegându-se cu 18,16 % şi, respectiv, cu 24 de mandate de deputaţi, fiind a treia ca rezultat după comunişti şi Convenţia Democrată. Însă, imediat după instalarea lui în jilţul de preşedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov îl trădează pe Lucinschi şi caută să-şi facă propriul joc.

În cârdăşie cu Ion Sturza, Vladimir Filat şi alţii, cei din gruparea lui Diacov reuşesc să devină într-un timp-record eroii unor multiple scandaluri de corupţie scoase în vileag de o comisie de anchetă parlamentară, condusă de subsemnatul. Ca urmare a acestui lanţ de scandaluri în care erau implicaţi Dumitru Diacov şi protejaţii săi, ca şi în urma unei guvernări incompetente şi antisociale, formaţiunea respectiva este respinsă de către electorat şi nu mai ajunge să depăşească pragul electoral în Parlamentul din 2001. Aceeaşi soartă de fapt au avut-o şi celelalte două componente ale unei majorităţi parlamentare şubrede şi corupte, respectiv partidul condus de Mircea Snegur şi cel al lui Valeriu Matei, ambele dispărând definitiv după eşecul electoral din 2001.

Între anii 2001 şi 2005, cât a durat legislatura Parlamentului respectiv, partidul lui Diacov părea dispărut definitiv de pe arena politică. Dar iată că în preajma alegerilor din 2005 Diacov este scos de la naftalină, reciclat şi pus pe lista comună a BMD-ului lui Serafim Urechean. Chiar în prima şedinţă a noului legislativ Diacov îl trădează pe Serafim Urechean şi blocul cu care a intrat în Parlament, obţinând recunoaşterea propriei fracţiuni parlamentare formate din zece fugari din BMD, printre care şi adjunctul său, Vladimir Filat. Evident, trădarea lui Serafim Urechean de către Diacov a fost una condiţionată. Acesta a trecut de partea lui Voronin, acceptând să-l voteze pentru cel de-al doilea mandat în schimbul recunoaşterii propriei fracţiuni parlamentare, evadate din BMD. Aşadar, Dumitru Diacov se alege în urma acestei infracţiuni politice, prin care i se recunoaşte ca fiind legal constituită fracţiunea parlamentară, chiar dacă aceasta nu a fost un subiect electoral autonom în alegeri, cu un automobil de serviciu, cu consilier şi secretară, dar mai ales cu pretenţia de a fi egalul celorlalte partide care au ajuns prin propriul efort, ca subiecţi electorali aparte, în Parlament. La scurt timp de la trădarea lui Urechean în favoarea lui Voronin, Diacov îl trădează şi pe Voronin, regretându-şi cu stângăcie votul în susţinerea acestuia.  Respectivul gest de mea culpa a arătat, de fapt, că acesta ar fi aşteptat favoruri mult mai mari din partea şefului statului, dar  şi faptul că personajul cu pricina a încercat în felul acesta să se repoziţioneze pe eşichierul politic, luându-se la întrecere cu exponenţii AMN-ului lui Urechean în retorici anticomuniste şi antiguvernamentale. În mod evident, prin erijarea în postura de opozant al guvernării, Diacov a sperat să-şi atragă simpatiile publicului şi ulterior niscaiva voturi pentru formaţiunea sa.

Printr-un efect al bumerangului, însă, Dumitru Diacov se pomeneşte el însuşi trădat de cel mai apropiat acolit al său, Vladimir Filat, care îi trânteşte în nas şefului său uşa partidului şi îşi încropeşte în 2007 propria grupare politică. Diacov se grăbeşte să îl taxeze pe fostul său adjunct drept trădător şi este greu să nu-i dăm dreptate. Numai că aici a ieşit ca-n vorba populară: cucu-şi cântă numele. Reiese că trădătorul Filat l-a trădat pe trădătorul Diacov. Este adevărat că Diacov a căutat să recompenseze cumva plecarea lui Filat prin atragerea în echipa sa a două nume sonore, Oazu Nantoi şi Oleg Serebrian. Cei doi sunt în general purtători de imagine pozitivă, fiind cunoscuţi mai curând ca analişti politici decât ca actori politici. Anterior ambii au încercat să-şi construiască propriile partide politice, dar fără nici un succes. Eroarea de calcul a acestor intelectuali remarcabili, în opinia noastră, a constat în confundarea comentariului politic cu construcţia de partid şi cu managementul politic. Aşa sau altminteri, acest mariaj contra firii, prin care s-a încercat aglutinarea a două nume respectabile, cunoscute pentru viziunile lor democratice şi poziţia patriotică, cu un partid fără identitate, fără valori, circumstanţial şi cu un trecut deloc onorabil, în mod categoric nu a adus un plus de imagine acestei grupări. Poate mai curând a aruncat o umbră de îndoială asupra bunului nume al celor doi.

Pentru a-şi spori şansele de a penetra în Parlament, acum câteva luni Dumitru Diacov iniţiază un flirt public cu Dumitru Braghiş. Cei doi au declarat că au început procesul de negocieri în vederea fuzionării partidelor conduse de ei, respectiv Partidul Democrat şi Partidul Social-Democrat. S-a pretins sus şi tare că la baza  procesului de unificare a celor două formaţiuni politice ar sta adeziunea lor la doctrina social-democrată, asta în timp ce de fapt se ştie că însuşirea de către cei doi a etichetei ideologice respective este una circumstanţială, tipică, de altfel, pentru spaţiul ex-comunist, unde fosta nomenclatură obişnuieşte să se fardeze cu alifii ideologice de centru-stânga şi să-şi afişeze măşti social-democrate. De fapt, singurul element definitoriu comun pentru cei doi este trecutul lor îndelungat de exponenţi de frunte ai regimului sovietic în organele de conducere ale organizaţiei tineretului comunist, numite Komsomolul leninist. Aşa cum era şi de aşteptat, toată această vânzoleală s-a soldat cu un eşec lamentabil.  Două săbii comsomoliste nu au încăput într-o singură teacă social-democrată. Disputele asupra preşedinţiei în eventualul partid unificat, ca şi asupra denumirii şi asupra eventualei ordini pe lista electorală s-au dovedit a fi insurmontabile, cei doi învinuindu-se reciproc de eşecul procesului de fuzionare. Nici chiar riscurile majore de a nu trece pragul electoral nu au fost de natură să tempereze veleităţile celor doi.

Ar mai exista un element comun al celor doi, ieşit la suprafaţă recent o dată cu agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în august 2008 şi anexarea de către Moscova a celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. Diacov şi Braghiş au susţinut, fiecare în felul lui, agresiunea Federaţiei Ruse, învinuind Georgia de agresiune şi de aplicarea forţei militare contra celor două republici separatiste. Dacă mai punem tot aici şi lipsa de susţinere din partea celor doi politicieni a Revoluţiei Rozelor din 2003 de la Tbilisi, ca şi evitarea de a-şi arăta sprijinul faţă de Revoluţia Portocalie din 2004 de la Kiev, plus refuzul de a recunoaşte Marea Înfometare a poporului ucrainean de către regimul totalitar-comunist în anii 19932-1933 drept genocid împotriva poporului ucrainean şi de a se solidariza cu autorităţile ucrainene cu prilejul comemorării celor 75 de ani de HOLODOMOR,  profilul identitar al acestor fraţi siamezi ai politicii moldoveneşti devine şi mai limpede. Ambii gravitează pe orbita intereselor ruseşti şi evită să ia atitudini care ar provoca nemulţumiri la Moscova. Aici lipsa de reacţie, refuzul de a lua atitudini tranşante sunt uneori mai elocvente decât o declaraţie publică.  Dacă mai amintim şi episodul surprinderii celor doi foşti activişti komsomolişti de către ziarişti în aeroportul de la Chişinău, vizibil băuţi, în toiul campaniei electorale din 2005, întorcându-se pe furiş dintr-o vizită confidenţială la Moscova, asemănarea dintre cei doi devine şi mai izbitoare, iar afilierea lor politică şi mai flagrantă.  Şi totuşi mariajul nu s-a produs, interesul personal dovedindu-se mai puternic decât riscurile de a se aneantiza politic în urma eşecului electoral din 2009.

Recenta încercare a lui Diacov de a ieşi la rampă prin scoaterea de la naftalină şi prezentarea drept candidat PD la funcţia de premier a lui Valeriu Bulgari (nu Bulgaru, cum ar fi normal să îşi corecteze şi să îşi ortografieze numele) în perspectiva viitoarei configuraţii post-electorale, un personaj uitat pe bună dreptate, provenit din vechea nomenclatură comunistă şi cunoscut ca fiind una din figurile-cheie ale guvernărilor corupte şi antinaţionale, conduse pe rând de premierii Andrei Sangheli, Ion Ciubuc şi Ion Sturza, în care acesta a fost vicepremier şi ministru al agriculuturii, îl aruncă pe Diacov în ridicol. Aici primejdia de a compromite iremediabil umbra de onorabilitate pe care ar putea să o mai aibă Partidul Democrat este evidentă.

Unul dintre motivele de optimism în perspectiva viitorului scrutin electoral al lui Diacov ar putea fi legat de mariajele celor două fiice ale sale.  Una dintre ele s-a căsătorit cu milionarul Gabriel Stati, fiul cunoscutului om de afaceri, magnatul Anatol Stati, patronul companiei ASCOM GROUP. Cealaltă e căsătorită cu un cetăţean de origine libaneză pe nume Mahmoud Hammoud, despre care se spune că ar fi legat cu organizaţiile teroriste islamice. Acest exponent al unei importante grupări libaneze a ajuns acum circa zece ani în Republica Moldova după ce i s-a interzis şederea în România. Aici reuşeşte să penetreze rapid în cercurile politice, obţine cetăţenia Republicii Moldova printr-un decret semnat de preşedintele Petru Lucinschi, devine Consul onorific al Libanului şi candidează pe lista Partidului Naţional Liberal condus de Mircea Rusu în alegerile parlamentare din 2001, între alţii alături de Vitalia Pavlicenco. Această ascensiune spectaculoasă este explicată de cei care cunosc cazul prin faptul că personajul respectiv ar fi nepotul fostului ministru de Externe şi ministru al Apărării al Libanului care poartă acelaşi nume (vezi mai mult pe Google), dar şi prin fondurile generoase oferite de acesta politicienilor moldoveni, care au acceptat, contra-cost, să îi facă aceste favoruri. În octombrie 2001 preşedintele Vadimir Voronin îi retrage cetăţenia lui Mahmoud Hammoud în urma unor informaţii furnizate de Serviciul de Informaţii şi Securitate, care la rândul său le primise de la partenerii occidentali. Însă în iunie 2003 preşedintele Voronin îi redă cetăţenia lui Hammoud Mahmoud.  El se stabileşte în Germania, unde capătă statut de diplomat împreună cu fiica lui Diacov care este funcţionara Ambasadei Moldovei în această ţară.

Recent lui Mahmoud Hammoud i s-ar fi interzis intrarea în Republica Moldova pe motiv că acesta ar fi fost declarat persona non grata pe teritoriul ţării noastre. Navigând pe Internet în căutarea unor informaţii suplimentare despre acesta, imediat ce am accesat motorul de căutare Google, a apărut pagina web a Interpolului, care anunţă oficial că Mahmoud Abbas Hammoud este dat în căutare internaţională. Aflăm de la Interpol că acesta este născut la 14 februarie 1968 în localitatea Arzay, Liban, are înălţimea de 1,75 metri, culoarea ochilor brun-verde, culoarea părului brun întunechat. La categoria crimelor săvârşite sunt indicate crime împotriva copiilor, kidnaping ( engl: răpirea, furtul copiilor sau în general a oamenilor).  Se mai specifică şi faptul că arestarea lui este cerută de autorităţile Slovaciei.

Cu toate că Diacov a intrat încă prin 1998 în conflict cu Lucinschi, persoana care le-ar putea înlesni relaţia şi comunicarea ar fi Anatol Stati, date fiind legaturile vechi şi prieteneşti ale acestui om de afaceri cu fostul preşedinte al ţării. În timpul aflării lui Petru Lucinschi în fruntea statului se zice că anume Anatol Stati a fost cel mai apropiat şi mai favorizat om de afaceri. Aici este bine să nu se uite că Lucinschi rămâne a fi unul dintre jucătorii activi (e drept, mai mult din umbră) în Moldova, el fiind conectat puternic la centrele decizionale de la Moscova, inclusiv la unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai săi, combinat cu interesele serviciilor speciale ruseşti, Valeriu Pasat.

Cu toate acestea, o eventuală injecţie masivă de capital n-ar putea modifica esenţial şansele electorale ale lui Diacov,  asta şi din cauza inabilităţii lui manageriale, dar şi întrucât structurile locale ale PD nu au o relaţie funcţională cu conducerea partidului, aceasta fiind una mai degrabă clientelară şi lipsită de orice liant de ordin doctrinar sau de o raportare la un set de valori comune.

În concluzie, este cazul să menţionăm că Dumitru Diacov nu a devenit niciodată deputat pe cont propriu. În 1994 el a fost adus în Parlament de ambarcaţiunea electorală a PDAM, în 1998 a intrat pe spinarea lui Petru Lucinschi, iar în 2005 a fost transportat de carul electoral al BMD-ului condus de Serafim Urechean. Singura lui tentativă de a păşi pragul electoral de sine stătător a fost cea din 2001, care s-a soldat cu un eşec lamentabil. Este adevărat că Partidul Democrat al lui Diacov obţine anumite rezultate în alegerile locale, dar acestea se explică nu prin calităţile manageriale ale lui Dumitru Diacov, nici prin contribuţia conducerii partidului în ansamblu. Cauza acestor reuşite relative este cu totul alta. Nucleele locale ale PD se trag din fostul PDAM, iar acest partid al nomenclaturii locale s-a creat având la bază demnitarii din administraţia publică locală, preşedinţii de colhoz şi specialiştii din fostele gospodării agricole colective, deveniţi peste noapte „lideri” ai gospodăriilor ţărăneşti, un fel de vechili care exploatează, de regulă în mod abuziv, pământurile ţăranilor, de naivitatea şi sărăcia cărora profită „noua boierime”. De fapt, baza socială a PD din teritoriu este în mare de aceeaşi factură cu cea a AMN, cu singura deosebire că ultimul a reuşit să strângă în jurul său mai multe elemente clientelare.

Aşa stând lucrurile, perspectivele electorale ale PD în preajma alegerilor din 2009 sunt cu totul sumbre.

2. Dumitru Braghiş

Dumitru Braghiş este unul dintre exponenţii emblematici ai nomenclaturii sovietice.  Aflarea îndelungată în funcţii-cheie ale Komsomolului a lăsat o amprentă de neşters asupra acestei persoane.  În perioada ultimului deceniu de existenţă a URSS dezmăţul şi luxul în care se scălda „aristocraţia sovietică” deveniseră deosebit de cinice şi detestabile pe fundalul unei mizerii materiale tot mai generalizate a poporului. Iar printre cei „aleşi” să facă parte din „pătura superpusă” care se lăfăiau ca la un chef pe vreme de ciumă era şi Dumitru Braghiş, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al Komsomolului din Moldova Sovietică, membru al Comitetului Central al Komsomolului din URSS, ajuns şi deputat în Congresul Deputaţilor URSS de la Moscova tot cu sprijinul Partidului Comunist.  Am desprins din aceeaşi enciclopedie liberă Wikipedia câteva rânduri din trecutul sovietic al lui D. Braghiş pe care le reproducem mai jos, menţionând în treacăt că, spre deosebire de cazul lui Diacov, de exemplu, trecutul lui Braghiş este prezentat cu omisiuni considerabile şi într-o formă mult mai sumară:

Activitatea profesională şi-a început-o la Uzina de Tractoare din Chişinău, în calitate de inginer-constructor (19801981). Din anul 1981 şi până în anul 1992, deţine diverse funcţii eligibile în cadrul Uniunii Tineretului Comunist-Leninist (Komsomolului) din URSS. Între anii 1987 şi 1988 este instructor în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova. În perioada 1989–1991, este deputat al poporului din URSS. În anii 19921995, deţine funcţia de vicedirector general al Societăţii FRCE „Moldova Exim”. În perioada 1995–1997, deţine funcţia de director general al Departamentului relaţii economice externe al Ministerului Economiei.”

De remarcat că pe parcursul peroadei marilor transformări de la sfârşitul ultimului deceniu de existenţă a URSS, cu Perestroika însemnând un nou dezgheţ al regimului totalitar comunist, cu ieşirea din starea de amorţeală şi relansarea pe scena istoriei a „popoarelor captive”, cu avântul mişcării de renaştere şi eliberare naţională, cu lupta pentru recucerirea Alfabetului Latin şi a Limbii de Stat, a Tricolorului şi în definitiv  a Independenţei, Braghiş, la fel ca Diacov,  Urechean sau Filat, a fost printre „marii absenţi”, atunci când n-au fost direct printre prigonitorii militanţilor democraţi.

Întreaga biografie politică a lui Braghiş este strâns legată de cea a protectorului său, a mentorului său spiritual, Petru Lucinschi. Anume acestui fost prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova şi secretar al PCUS, devenit în 1996 Preşedinte al Republicii Moldova, îi datorează Braghiş mandatul de prim-ministru, obţinut la sfârşitul lui 1999. Tot lui Lucinschi îi datorează el şi crearea aşa-numitului bloc electoral „Alianţa Braghiş”, care a intrat în Parlament în urma alegerilor din 2001 prin utilizarea masivă a resurselor administrative. Astăzi este clar că, dacă Braghiş nu ar fi deţinut funcţia de prim-ministru, el nu ar mai fi apucat să-şi încropească o ambarcaţiune electorală de o singură folosinţă şi cu atât mai puţin să penetreze în legislativul ţării. De menţionat că pe lista acelei alianţe au figurat pe locuri de frunte, deloc întâmplător, figurile-cheie din Guvernul „Braghiş”, vicepremierii Valeriu Cosarciuc şi Lidia Guţu, şeful departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, Alexandru Oleinic, precum şi Ion Guţu, fost membru al Guvernului în mai multe cabinete, Mihai Plămădeală, fost ministru de Interne (ultimii doi fiind cunoscuţi ca apropiaţi ai lui Lucinschi). O glumă lansată cu ocazia alegerilor din 2001 a caracterizat scurt şi plastic rezultatele electorale de atunci. În Parlament au intrat două partide şi un Guvern: comuniştii, creştin-democraţii şi Guvernul „Braghiş”.

Pe la jumătatea mandatului acelei legislaturi, Braghiş îşi rebotează creatura politică în Alianţa Social-Democrată, deoarece pe atunci titulatura de Partid Social-Democrat aparţinea unei formaţiuni apărute încă în 1990 şi era legată de numele lui Oazu Nantoi. În ajunul alegerlior din 2005, Braghiş intră cu această formaţiune politică în Blocul „Moldova Democrată”. Însă peste un timp el urmează exemplul lui Diacov şi, împreună cu alţi câţiva deputaţi, se separă de blocul care l-a adus în legislativ. Peste încă ceva timp el reuşeşte să producă o fuzionare cu Partidul Social-Democrat, ajuns între timp în posesia familiei Muşuc, în mediul gazetăresc circulând povestea că Oazu Nantoi i-ar fi cedat partidul lui Muşuc în urma unor înţelegeri de ordin pecuniar. Astfel, Braghiş ajunge preşedinte în noua grupare unificată, iar tânărul Eduard Muşuc ocupă funcţia de secretar general. În mediul politic se zvoneşte totuşi că sudura între gruparea lui Braghiş şi cea a lui Muşuc nu s-a mai produs, între ele menţinându-se o falie încă nevăzută, dar care produce disfuncţii considerabile în interiorul formaţiunii.

Aşa cum Eduard Muşuc a fost ales între timp în funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău inclusiv prin votul consilierilor comunişti, ceea ce l-a apropiat pe tânărul Muşuc de Guvern şi de preşedintele Voronin, în timp ce Braghiş rămâne strâns legat de Petru Lucinschi, se pare că riscurile spargerii acestui tandem ocazional cresc o dată cu apropierea viitorului scrutin electoral. Intrarea lui Muşuc în graţiile lui Voronin nu s-a extins şi asupra lui Braghiş, ultimul simţindu-se marginalizat şi frustrat în raport cu junele său coleg de partid.

Pentru a întregi profilul politic al lui Braghiş este necesar să ne amintim de un episod din toiul campaniei electorale din 2005, când cercurile guvernante de la Moscova au sprijinit deschis şi agresiv Blocul „Moldova Democrată” împotriva lui Vladimir Voronin, care se făcea vinovat pentru ieşirea din subordinea Kremlinului prin respingerea planului Kozak şi a ideii de legalizare a prezenţei militare ruseşti în Moldova.  Anume în acea perioadă Braghiş a fost văzut făcând campanie electorală în zona separatistă din stânga Nistrului, fiind însoţit de automobile cu girofar aparţinând serviciilor speciale ale lui Smirnov. Tot în perioada fierbinte a alegerilor parlamentare din 2005  serviciile speciale ruse au fabricat o făcătură antimoldovenească la Moscova, numită „Patria Moldova” şi condusă de un agent-provocator al acestora pe nume Andrei Ţărnă. Tot atunci în capitala Federaţiei Ruse a fost organizat şi un aşa-zis congres al moldovenilor, la care au fost aduşi muncitorii originari din Moldova. În prezidiul acelei adunări de pomină au fost văzuţi următorii: Valeriu Pasat, fost demnitar moldovean corupt, care serveşte un stat străin împotriva  propriei ţări, Grigori Karamalak,  zis „Bulgarul”, cap al lumii interlope, suspectat de comiterea mai multor crime grave, inclusiv asasinate, torturi, tâlhării, aflat în urmărire internaţională la solicitarea autorităţilor Republicii Moldova şi protejat de mai mulţi ani de FSB (Serviciul Federal de Securitate al Rusiei), numitul Andrei Ţărnă şi  Dumitru Braghiş. În mod evident compania în care s-a pomenit Braghiş nu a fost una deloc accidentală, ea caracterizându-l cu exactitate ca persoană strâns legată de interesele Moscovei în Republica Moldova.

3. VLADIMIR FILAT

Cu structuri teritoriale şubrede, cu un trecut politic îndoielnic, cu un discurs public lăbărţat şi confuz, dar şi în lipsa unei echipe puternice, dacă va fi constrâns de circumstanţe să meargă de unul singur la viitoarele alegeri parlamentare, Dumitru Braghiş riscă să nu depăşească pragul electoral şi, prin urmare, să lipsească din următoarea legislatură. Apare pentru prima dată în viaţa publică în 1998, când este instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat,  prin susţinerea acordată de Petru Lucinschi, pe atunci Preşedinte al republicii, şi Dumitru Diacov, pe atunci preşedinte al Parlamentului şi al unei grupări politice proprezidenţiale, numite Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. La doar câteva săptămâni de la înscăunarea în această funcţie, Filat devine cauza primului scandal de corupţie al acelei guvernări care a zguduit opinia publică. De altfel, în perioada aflării lui Filat în funcţii-cheie la Guvern (1998–1999) subsemnatul a făcut o serie de investigaţii parlamentare, urmate de rapoarte oficiale ale unei Comisii de anchetă parlamentară pe care am condus-o, de declaraţii şi interpelări făcute în plenul Legislativului, de articole de presă. Însă activitatea Procuraturii şi a Justiţiei era la cheremul guvernanţilor corupţi. Aceste cazuri de corupţie, de deturnare a proprietăţilor şi a banilor publici, comise de Filat, au fost reflectate pe larg în cartea „Vladimir Filat, un gangster al tranziţiei care a prădat ţara”, care poate fi găsită şi pe pagina web www.ppcd.md .

Dar să vedem acum ce elemente din trecutul său de până la plasarea în demnităţi înalte de la Guvern pot să prezinte interes pentru înţelegerea mai profundă a profilului acestui personaj. Iată cum ni-l prezintă, de pildă, enciclopedia liberă Wikipedia:

„Vlad Filat s-a născut la data de 6 mai 1969 în satul Lăpuşna (raionul Hânceşti). După absolvirea în anul 1986 a Şcolii medii din Lăpuşna, şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu în cadrul Armatei URSS (1987–1989). A studiat apoi la Tehnicumul Cooperativ din Republica Moldova (1989–1990) şi la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept (1990–1994).

Între anii 1994–1998, Vlad Filat iniţiază şi conduce mai multe afaceri în România, fiind director general la „RoMold Trading SRL” din Iaşi (1994–1997) şi preşedinte al Consiliului administrativ al Societăţii „Dosoftei” din Iaşi (1997–1998). Revine în Republica Moldova în anul 1998.”

Aşadar, primul scandal care l-a făcut cunoscut pe Filat opiniei publice a fost cel legat de privatizarea şi vânzarea nelegitimă, la preţuri diminuate, a şase avioane TU 154B unei firme din Rusia. A urmat scandalul cu traficul de ţigări. Firma aparţinând lui Filat „Romold Traiding” SRL obţine un contract de exclusivitate cu Combinatul de Tutun din Chişinău la exportarea în România a ţigărilor produse de această întreprindere de stat. Deşi contractul prevedea achitarea în avans a mărfii, Filat achită mereu cu întârzieri majore ţigările comercializate. Însă el nu se mulţumeşte cu această schemă frauduloasă de obţinere a unor supraprofituri prin activităţi de intermediere a distribuţiei mărfii aparţinând unei întreprinderi de stat, care putea să îşi desfacă producţia cu acelaşi succes fără participarea firmei-căpuşă a lui Filat. El hotărăşte să îşi înmulţească veniturile fabuloase prin contrabandă. Astfel, la 12 septembrie 1998 organele de poliţie din judeţul Iaşi au organizat un flagrant şi au capturat patru TIR-uri cu 1 852 400 de pachete de ţigări “MT” de contrabandă în valoare de  7,5 miliarde de lei româneşti.  Marfa aparţinea firmei lui Filat, care, în complicitate cu un şir de cetăţeni români, crease o reţea criminală de introducere prin contrabandă şi comercializare pe teritoriul României a cantităţilor de ţigări produse la Chişinău şi scoase pe gratis pe uşa din spate a întreprinderii, căreia i se plătea post-factum marfa sustrasă. A urmat un scandal-monstru în presa din România şi din Moldova. Aflat sub anchetă, Filat n-a mai păşit câţiva ani buni pe teritoriul României de frică să nu fie arestat şi dat pe mâna justiţiei. Însă, aşa cum era o piesă grea în guvernarea de la Chişinău, controlând prin intermediul lui Diacov Procuratura Generală, iar autorităţile moldovene nu au dorit să coopereze cu cele române, Filat a reuşit să evite atât anchetarea, cât şi condamnarea. Până la urmă relaţiile pe care le stabilise cu cercuri influente din România pe durata aflării la Iaşi începând cu anul 1990 au făcut posibilă muşamalizarea acestui caz.

Tot în timpul aflării lui Filat la cârma privatizării, amintim şi de cazul legat de Fabrica de Ciment de la Rezina.  La concursul de privatizare a acestei întreprinderi-gigant au participat compania autohtonă ENERCOM SRL şi compania franceză FINARGE 26, firmă asociată concernului LAFARGE. Ofertele celor două companii au fost:

  1. ENERCOM – 15 milioane dolari SUA,
  2. FINARGE 26 – 10 milioane dolari SUA.

Potrivit prevederilor legale, drept învingător urma să fie recunoscut ofertantul care a propus 15 milioane USD. Dar Filat vinde printr-o schemă frauduloasă această întreprindere cu numai 200 000 dolari SUA. Astfel, preţul a fost diminuat de circa 45 de ori, dacă e să ţinem cont de valoarea sumei de 15 milioane şi de cursul de atunci al leului care era 6 dolari.  Aşadar, Filat capătă posibilitatea de a împărţi cu investitorul diferenţa de 14 milioane 800.000 dolari SUA. Cât i-a revenit din această afacere de tip mafiot, numai el ştie.

Un alt caz de privatizare ilegală, care a adus prejudicii enorme statului şi, respectiv, se pare, noi venituri fabuloase lui Filat, este cel al înstrăinării celor şase fabrici de vin aparţinând Moldovei de pe teritoriul Federaţiei Ruse. Detalii pe pagina web a Curţii de Conturi, unde este expus cazul respectiv în Hotărârea nr 118 din 27 decembrie 2002.

Este de remarcat şi cazul scos în vileag de către principala instituţie abilitată cu verificarea modului de utilizare şi administrare a finanţelor publice este descrisă în  Hotărârea Curţii de Conturi nr. 83 din 4 octombrie 2001 privind rezultatele controlului asupra unor aspecte ale activităţii economico-financiare a Băncii Comerciale “Moldinconbank”. Acea crimă economică, care se vede că a fost comisă de acelaşi Filat,  a prejudiciat statul cu vreo 5 milioane 326 mii lei, plus 2 milioane 243 400 lei venituri sub formă de dividende. Asta ce s-a putut evalua, de fapt prejudiciul în acest caz fiind mult mai mare.

Cazul cel mai cunoscut opiniei publice este cel legat de privatizarea acelei clădiri enorme de pe bulevardul Ştefan cel Mare, fiind vorba despre vânzarea frauduloasă a pachetelor de acţiuni deţinute de stat în întreprinderile S.A. “IPTEH” şi S.A. “IMTEHCOM”, prin care a fost prejudiciat interesul public şi Bugetul de stat, Filat alegându-se cu o proprietate de zeci de milioane. Iată doar câteva lovituri date de Filat în  perioada aflării lui la Guvern.

Dar să revenim la tinereţile eroului nostru. Potrivit afirmaţiilor unor martori oculari, care corespund cu o serie de dezvăluiri recente făcute de liderul unei organizaţii neguvernamentale în cadrul unei conferinţe de presă, în vara anului 1989, în perioada satisfacerii serviciului militar în trupele de grăniceri într-o unitate dislocată în preajma oraşului situat în Crimeea, Sevastopol, tânărul Filat a fost trimis la o şcoală a KGB, aflată în preajma Moscovei, care pregătea agenţi secreţi şi selecta cadre pentru instituţiile de învăţământ superior ale principalului serviciu secret al URSS. Se pare că anume aflarea sa la această şcoală specială a KGB timp de doar câteva luni marchează pentru totdeauna deprinderile, contactele şi relaţiile lui de subordine. Aflarea în Armata Sovietică între 5 mai 1987 şi 15 august 1989 reprezintă în mod cert o etapă fundamentală care a determinat traiectoria ulterioară a vieţii lui Filat. Fără această pagină scurtă, obscură şi până la urmă definitorie  din biografia sa, ascensiunea vertiginoasă în afaceri a tânărului Filat încă de pe vremea studenţiei ar  părea destul de stranie.

Comerţul cu ţigări este doar un domeniu de afaceri care îi aduce acestuia venituri enorme. La scurt timp după absolvirea facultăţii, Filat cumpără cea mai mare tipografie nu doar din Iaşi, ci din întreaga zonă a Moldovei de dincolo de Prut. El este observat în afaceri imobiliare, în activităţi import-export etc. Încă de atunci s-a iscat bănuiala că de fapt Filat nu era decât un exponent al unor structuri secrete care activau pe teritoriul României, lui rezervându-i-se rolul de tânăr businessman prosper. În realitate, însă, totul conducea spre concluzia că el era doar omul de încredere prin intermediul căruia se derulau şi se legalizau nişte fonduri uriaşe în interesul unei reţele cu misiuni speciale pe teritoriul României.

De menţionat că alături de Filat îşi face studiile şi Alexandru Tănase, devenit ulterior avocat al lui Valeriu Pasat şi prim-vicepreşedinte al PLDM,  formaţiune condusă de Filat. Încrederea deosebită de care se bucură Al. Tănase,  căruia i s-a atribuit misiunea de avocat al celui mai scandalos, important şi periculos exponent al serviciilor speciale ruseşti, care activează împotriva Republicii Moldova, s-ar putea explica şi ea prin relaţiile pe care şi le-a stabilit acesta în perioada aflării la studii în România cu oameni din respectivele structuri oculte. Amintim aici că atât Filat, cât şi Alexandru Tănase, care au candidat la funcţiile de consilieri municipali în 2007, au indicat în CV-urile depuse la Consiliul electoral municipal Chişinău că ar fi de naţionalitate „moldoveni”, studiile din România neavând darul de a-i lumina pe cei doi asupra propriei identităţi etnice care nu poate fi confundată de o persoană cu o minimă instruire cu cetăţenia. Amintim în treacăt că, de plidă,  ex-premierul Ion Sturza sau tânărul expert în relaţii internaţionale Andrei Popov au etalat şi ei cu diverse ocazii originea lor etnică moldovenească, aceştia fiind tot atât de străini de identitatea românească precum sunt cei doi foşti studenţi la Drept de la Iaşi, Filat şi Tănase, sau ca Urechean, Diacov şi Braghiş, de exemplu. Vom arăta mai jos de ce anume am invocat aici numele celor doi conducători ai Asociaţiei pentru Politică Externă, Ion Sturza, preşedinte, şi Andrei Popov, director executiv. Este adevărat că până în prezent Ion Sturza nu şi-a afişat public relaţia cu Filat şi nici sprijinul pe care i-l acordă. Dacă, însă, observaţiile noastre se vor confirma şi la un moment dat relaţia Filat-Sturza va deveni una evidentă, nu este câtuşi de puţin surprinzător faptul că persoane care cunosc nu doar din auzite ce este munca conspirativă şi păstrarea secretului au reuşit să îşi camufleze timp destul de îndelungat cooperarea.

Se pare că anume în perioada aflării sale în România Filat face cunoştinţă cu Dumitru Diacov, prezent pe teritoriul românesc încă din 1989, unde fusese trimis în misiune cu câteva luni înainte de evenimentele din decembrie al acelui an, în care se ştie că au fost implicate puternic serviciile speciale sovietice. Aşadar, Diacov şi Filat s-au aflat concomitent în România timp de trei ani, între 1990 şi 1993,  unul fiind la Bucureşti pe post de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS TASS, care activa pe lângă ambasada sovietică, în timp ce Filat se afla la Iaşi, oficial fiind student la Facultatea de Drept. De altfel, cei doi nu au vorbit niciodată public despre momentul în care au făcut cunoştinţă, nici despre persoana care i-a pus în legătură. Cert este, însă, că, în timp ce în urma alegerilor parlamentare din 1994 Diacov este instalat în mod surprinzător pe lista electorală a PDAM, în fruntea Comisiei de politică externă a Parlamentului, de şef al delegaţiei legislativului la Consiliul Europei, apoi şi de vicepreşedinte al forului legiuitor, Filat apare la fel de surprinzător la distanţa de patru ani, exact ca şi Diacov neavând nici o zi de activitate politică în Republica Moldova până la momentul plasării lui pe lista electorală şi promovării în funcţii-cheie în stat.

Remarcăm în treacăt că alături de Diacov în 1994 mai apar cel puţin două persoane care sunt plasate în demnităţi de prim rang sub guvernarea prorusă a Partidului Democrat-Agrar, acestea fiind şi ele pe post de diplomaţi ai Ambasadei Uniunii Sovietice în România, inclusiv în momentul decembrie 1989. Este vorba despre Mihai Popov, instalat la 5 aprilie 1994 în funcţia de ministru de Externe şi deţinând-o până la 28 iulie 1997.  După ce şi-a încheiat mandatul de ministru, Mihai Popov este trimis pe post de ambasador la Paris. Un al doilea personaj cunoscut, care ca şi Diacov şi Popov era la ambasada URSS de la Bucureşti în perioada evenimentelor din decembrie 1989,  este Tudor Botnaru, cel care devine în 1990 şef al KGB din RSS Moldovenească. Reproducem mai jos informaţia culeasă de pe Wikipedia despre acest exponent notoriu al KGB-ului, menţionând şi faptul că T. Botnaru deţine funcţia de prim-viceministru al Afacerilor Externe exact din aprilie 1994, când Popov a preluat portofoliul de ministru, iar Diacov devenise responsabil de politica externă a Parlamentului.

„În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 – în serviciile de informaţii externe. În calitate de ofiţer de informaţii externe, el a avut acoperire diplomatică a Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România şi Franţa. În cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcţia de inspector principal operativ în Secţia I-a şi ulterior pe cea de şef de Birou.

Tudor Botnaru a lucrat la Comitetul Securităţii de Stat din Moldova, pe urmă a fost în Comitetul Unional, apoi a fost ofiţer de securitate la Ambasada URSS din Bucureşti.

În iulie 1990, la iniţiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la Bucureşti şi a fost numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost primul ofiţer de informaţii externe, care a devenit preşedinte al KGB din RSS Moldovenească. În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiştii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chişinău la Tiraspol, unde se află şi în prezent…

Între anii 1991 şi 1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de instruire al Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Din aprilie 1994 a lucrat ca prim-viceministru al afacerilor externe. În perioada decembrie 1994–1997, el a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Regatul Belgiei şi, prin cumul, şi în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Marele Ducat de Luxemburg şi Regatul Olandei, precum şi şef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost rechemat din funcţie la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al securităţii naţionale.

În perioada 24 ianuarie 1997–11 mai 1999, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de ministru al Securităţii Naţionale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La data de 14 martie 1997, preşedintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcţia de ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare” şi trecut în rezervă.

A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat pe listele Mişcării Social-Politice „Pentru Ordine şi Dreptate„.

Am readus pe larg în discuţie prezenţa celor trei moldoveni, Dumitru Diacov,  Mihai Popov şi Tudor Botnaru, persoane de maximă încredere a KGB-ului la Bucureşti în ultima perioadă a regimului Ceauşescu, inclusiv în momentul evenimentelor din decembrie 1989, la care au avut o participare nemijlocită, în capitolul în care ne ocupăm de Vladimir Filat pentru a sublinia filiaţia politică a acestui personaj, teleportat şi el, ca şi cei trei la rândul lor, în epicentrul vieţii politice de la Chişinău şi făcut peste noapte mare demnitar la Guvern. De altfel, dacă tot a venit vorba despre părinţi şi fii spirituali, aici se potriveşte de minune cazul unui tată şi fiu, naturali de această dată, care fac parte, iată, din aceeaşi garnitură. Este vorba de această dată de Mihai Popov şi fiul acestuia, Andrei Popov, cunoscut opiniei publice ca un analist politic rafinat, şi el fost funcţionar al Ministerului de Externe, eliberat  din funcţie în urma unui scandal legat de un caz de trafic cu copii. Se ştie că la ora actuală Andrei Popov este director executiv al Asociaţiei pentru Politică Externă, al cărei preşedinte este fostul prim-ministru Ion Sturza.

Curios este faptul că Andrei Popov, care în comentariile sale publice se prezenta drept un analist independent şi imparţial, a fost remarcat scandând energic, ca un protestatar sadea, lozincile lansate de cei din scenă la mitingul organizat de Partidul Demorat Liberal, condus de Vladimir Filat, la 21 decembrie 2008. Ce se poate deduce de aici? Prima ipoteză este că Filat şi Popov-junior reprezintă noua generaţie, succesoarea şi continuatoarea fidelă a cauzei generaţiei părinţilor lor, uneori doar spirituali, alteori şi naturali. O a doua este cea potrivit căreia în spatele partidului lui Filat ar sta, printre alţii, şi ex-premierul Ion Sturza, în timpul mandatului căruia eroul nostru a deţinut funcţia de ministru de stat, şef al Cancelariei Guvernului. (De remarcat că apariţia lui Sturza în 1998 în vârfurile  grupării lui Diacov, patronată de Lucinschi, a fost la fel de neaşteptată ca şi cea a lui Filat, Sturza fiind la acea oră un anonim absolut, fără nici o zi de activitate politică până la alegeri.). Iar dacă Andrei Popov este la ora actuală angajatul lui Sturza, acesta în mod evident nu poate avea alte simpatii politice decât şeful său, de la care îşi ridică salariul. Se ştie că Ion Sturza este vicepreşedinte Rompetrol, mâna dreaptă a  magnatului român Dinu Patriciu, tot el până nu demult fiind director Rompetrol Moldova. El mai deţine şi funcţia de consul onorific al Kazahstanului în Moldova. Se mai ştie că anume lui i se datorează realizarea celei mai mari tranzacţii  prin care compania petrolieră de stat KazMunaiGaz din Kazahstan a procurat 75% din acţiunile detinute de Patriciu la Rompetrol la preţul de 2,5 miliarde euro. Sturza a fost succedat în funcţia de director general al Rompetrol Moldova de Alexandru Coman, care este fratele lui Anatol Coman, fost mare maestru al lojii masonice din Moldova. Unele surse susţin, de altfel, că Filat şi Sturza ar fi şi ei afiliaţi masoneriei.

Iată ce scria presa română despre această tranzacţie:

„Omul de afaceri român Dinu Patriciu a vândut 75% din acţiunile pe care le deţinea la Grupul Rompetrol către o companie de stat din Kazahstan pentru 2,1696 miliarde de dolari, devenind astfel cel mai bogat om din România a cărui avere este confirmată de piaţă printr-o tranzacţie.

Patriciu deţinea 80% din Grupul Rompetrol, iar partenerul său, americanul Phil Stephenson, avea 20%. Grupul Rompetrol, înregistrat în Olanda, a fost evaluat în această tranzacţie la 3,616 miliarde de dolari. Patriciu mai are acum 20% din grup, Stephenson – 5%, iar compania KazMunayGaz are 75%.

Astfel, Ion Sturza, care l-a făcut pe Dinu Patriciu cel mai bogat român, a beneficiat de un comision care se zice s-ar ridica la câteva sute de milioane de euro, care i-au rotunjit averea de mai multe milioane,  provenită iniţial din afacerile lui cu sucurile, iar mai apoi din activităţi în sistemul bancar şi în alte domenii. În legătură cu tranzacţia respectivă, ziarul Capital Market de la Bucureşti mai scria următoarele:

„În plus, este foarte posibil ca banii obţinuţi de Dinu Patriciu de pe urma tranzacţiei să fie investiţi anume în Republica Moldova. Potrivit lui Ion Sturza, fostul proprietar majoritar al Rompetrol a declarat anterior că intenţionează să înfiinţeze un fond de investiţii România-Moldova cu surse financiare de circa un miliard de Euro.”

Tot atunci Dinu Patriciu declara pentru presă că intenţionează să investească în Moldova o parte importantă din suma obţinută din afacerea cu kazahii. Dacă este adevărată relaţia  Patriciu-Sturza-Filat, atunci ar putea fi lesne de înţeles de unde provin fondurile astronomice investite în proiectul politic care îl are drept vârf de lance pe Filat. O astfel de investiţie ar periclita întregul sistem politic al Moldovei, acesta riscând să fie dizolvat ori de-a dreptul inundat de o injecţie financiară atât de masivă de peste hotare.

Ca să fie mai clar profilul şi provenienţa lui Ion Sturza, care se lăuda în gura mare presei româneşti în legătură cu lovitura dată prin afacerea respectivă cu relaţiile lui deosebit de strânse pe care le are la Moscova, este cazul să revenim la tinereţea lui. Iată ce desprindem de pe aceeaşi enciclopedie Wikipedia:

După absolvirea facultăţii, a ocupat diferite funcţii în domeniul relaţiilor economice şi culturale externe. Între anii 1983 şi 1985 şi-a satisfăcut stagiul militar în calitate de instructor superior. Apoi a lucrat ca referent în cadrul Asociaţiei de Prietenie cu Ţările Străine (1985–1987).

În anul 1987 a contribuit la înfiinţarea Asociaţiei de Comerţ Exterior „Moldex” (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti de la Chişinău, fiind numit în funcţia de vicedirector general. În cadrul OCEM au fost elaborate primele proiecte de investiţii străine privind reutilarea tehnică a întreprinderilor din industria economiei naţionale, proiecte care preconizau atragerea de capital străin. Ca director general adjunct, el a coordonat implementarea proiectelor de finanţare, livrare şi instalare a unor utilaje performante la fabricile de conserve din Orhei, Camenca şi la întreprinderile din Cupcini, Ungheni, Soroca, Floreşti etc.

În anul 1991 a fondat şi a ocupat funcţia de director şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SA „Incon”, societate care a devenit unul dintre principalele grupuri financiar-industriale din Basarabia. A înfiinţat şi condus ulterior banca „MoldIncomBank” din Chişinău. În anul 1996, Ion Sturza a deţinut, în paralel cu activitatea sa de la firma „Incon”, şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Observatori al „FinComBank”.

… Sturza deţine pachetul majoritar de acţiuni al „Incon” SA, care are monopolul total al industriei sucurilor naturale şi al conservelor de legume şi fructe din Republica Moldova. Datorită garanţiilor guvernamentale, Incon a obţinut un credit de 22 de milioane de dolari de la Corporaţia Financiară Internaţională, în scopul retehnologizării fabricilor de sucuri şi conserve privatizate.

… În aprilie 2005, Ion Sturza, directorul general al companiei Rompetrol Moldova, a fost numit în funcţia de vicepreşedinte pentru Dezvoltare al grupului Rompetrol pentru Rusia şi Comunitatea Statelor Independente.”

Primii ani de după facultate ni-l arată pe Sturza ca pe o persoană de încredere a KGB-ului. Activităţile lui externe,  „culturale şi economice”, erau ghidate anume de serviciul de securitate sovietic. De aici şi formula eufemistică de „instructor superior” pe care o găsim atribuindu-i-se pentru perioada satisfacerii serviciului militar. Pentru cine nu ştie, menţionăm că aşa-numita Societate de prietenie cu ţările străine („Obşestvo drujbî s zarubejnîmi stranami”) era în perioada sovietică o structură a KGB, ultima persoană care a condus această organizaţie fiind Ludmila Scalnâi, o persoană cunoscută ca fiind ataşată încă din perioada sovietică şi până în prezent lui Petru Lucinschi.  Tot de KGB era controlată şi zisa Asociaţie de Comerţ Exterior „Moldex” (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti, în care Sturza apare ca vicedirector general. În felul acesta devine mai simplă dezlegarea enigmei de ce în 1998  Preşedintele Petru Lucinschi îi plasează la locuri de frunte din partea Blocului pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă pe cei trei inşi, care par să fi avut relaţii strânse, create încă din tinereţe, cu KGB-ul, şi anume Dumitru Diacov, Ion Sturza şi Vladimir Flat.

Deşi în general Sturza evită  în ultimii ani apariţiile publice şi nu s-a afişat nicăieri împreună cu Filat, totuşi acum un an în presă s-a strecurat o ştire care arată că relaţiile dintre cei doi sunt foarte strânse. La 18 ianuarie 2008 ziarul „Jurnal de Chişinău” publica o informaţie în care îşi anunţa cititorii că cele două „familii prietene”, respectiv Sturza şi Filat, au plecat împreună într-o vacanţă într-o localitate retrasă din Austria. Unele surse susţin că cei doi ar avea şi proprietăţi imobiliare în ţara respectivă. Astfel, vedem că la scurt timp de la lansarea PLDM, Filat şi Sturza pleacă în Austria ca să pună la cale dezvoltarea proiectului politic respectiv. Amintim că congresul de constituire al PLDM a avut loc la 8 decembrie 2007, deci cu doar câteva săptămâni înainte de plecarea celor doi în Austria.  Cu titlu de curiozitate remarcăm şi strania coincidenţă dintre siglele Rompetrol Moldova şi PLDM. Astfel,  simbolul companiei petroliere conduse de Sturza coincide cu cel al partidului condus de Filat: în ambele cazuri apare un copac verde, cu coroana stufoasă, în bătaia vântului. Acum devine mai clar de unde îşi soarbe „energia vie” şi „culoarea verde” partidul lui Filat. Aici est util să accesaţi paginile web www.rompetrol.md şi www.pldm.md .

Vom cita mai jos câteva fragmente din presa română, care varsă lumină asupra naturii relaţiilor acestor personaje cu figuri enigmatice precum Anatol Coman. Acesta se pare că ar avea atribuţie directă la diverse tranzacţii care, printre altele, ţin de comerţul ilegal cu armament, dar  şi relaţii puternice cu serviciile speciale ruse, care controlează de fapt şi masoneria în zonă. Articolul „Reţeaua „IUDA“: spionii lui Ivan”, apărut în „Evenimentul zilei” luni, 23 iulie 2008 şi semnat de Mihai Munteanu, titrează:

Culisele tranzacţiilor cu armament dezvăluie anvergura operaţiunilor ruseşti din România. Un raport al Direcţiei de Siguranţă Militară de la Bucureşti (DSM – contraspionajul militar) pune în lumină modul în care serviciile secrete de la Moscova penetrează informativ industria naţională de apărare. Miza: controlul operaţiunilor de import-export, cu potenţial financiar uriaş, şi informaţii „preţioase“ privind strategia de apărare a guvernului român.” Cităm în continuare din acest articol:

„Bucureşti. Direcţia de Siguranţă Militară. Octombrie 2003. Întâlnindu-l pe Aurel Cazacu, colonelul (r) Cetinoiu îi indică acestuia două persoane de contact pentru Armitech: moldovenii Anatol Coman şi Vasile Gondiu. Ofiţerii DSM completează: „În mediul comercianţilor cu produse speciale se cunoaşte că Anatol Coman a fost ofiţer superior în KGB, este mason Mare Maestru al Lojii de la Chişinău şi că alături de Gondiu Vasile acţionează împreună cu Alexandr Kondyakov (fost general KGB), prin intermediul Novokom (recunoscută oficial ca firmă de lobby a lui Vladimir Putin)… Alexandr Vladimirovici Kondyakov (58 de ani) este directorul general al firmei ruseşti de consultanţă Novokom. Consultanţă politică, relaţii internaţionale, activităţi de informaţii şi analiză. În timpul Războiului Rece, Kondyakov a comandat rezidenţa de spionaj a KGB din Londra. În prezent, este al doilea om al masoneriei ruse: Mare Secretar al Marii Loji a Rusiei.”.

Ziarul „Ziua” de  la Bucureşti Nr. 4280 de joi, 10 iulie 2008, se ocupa de aceeaşi problemă a  utilizării filierelor masonice de către serviciile ruse în România şi în Moldova:

„În 1997, tot Marea Lojă  Regulară a Italiei fondează la Chişinău „Marea Lojă a Moldovei”, cu sprijinul preşedintelui de atunci Piotr Kirilovici Lucinschi. Loja a fost înregistrată cu numărul 113 în registrul Lojii italiene, iar ceremonia de iniţiere, care a durat circa 11 ore, s-a desfăşurat pe 7 iunie în Hotelul „Codru” de la Chişinău.

Conform surselor de la Chişinău, primii „iniţiaţi” au fost în număr de 32, al 33-lea participant fiind Marele Maestru al Marii Loje Regulare Italiene, profesorul Giuliano Di Bernardo, care, de altfel, a şi susţinut o conferinţă de presă pe această temă pentru ziarele şi televiziunile din spaţiul post-sovietic. Ulterior, acesta s-a deplasat la Kiev şi Cernăuţi pentru a „duce lumina” mai departe. Primul „Mare Maestru” al MLM a fost numit Anatol Andreevici Coman, un fost angajat al Ministerului de Interne, bănuit de apartenenţa la KGB. Sediul se afla în clădirea Euro Credit Bank. În prezent, în Republica Moldova există 16 loji, conduse de „Marele Maestru” Iurie Sedleţki, rectorul Universităţii de Studii Europene din Moldova.”

Ziarul „Flux” publică la rândul său la 4 iulie 2008 un articol intitulat „Reprezentanţii masoneriei în politica moldovenească”, în care se arată că această organizaţie secretă i-ar avea drept „fraţi” pe „iluminaţii” Vladimir Filat, Dumitru Diacov, Dumitru Braghiş, Serafim Urechean şi alţii câţiva. Astfel s-ar putea explica şi faptul că anume aceşti politicieni au reprezentat figurile-cheie ale defunctului bloc Moldova Democrată, de asupra tuturora planând figura protectoare a celui care a adus masoneria în Moldova, Petru Lucinschi. O altă latură obscură, care explică trăinicia relaţiei lui Ion Sturza, Vladimir Filat, dar şi al celor doi cu Anatol şi Alexandru Coman, cei doi fraţi mereu prezenţi în combinaţiile de afaceri moldo-române, ar putea fi apartenenţa lor la masonerie, organizaţie ocultă cu scopuri dubioase, care pare a fi puternic penetrată de filiera rusească a acesteia, controlată la rândul ei în întregime de serviciile speciale ale Rusiei.

De altfel, tot ziarul „Flux” publica încă la 13 iunie 1997 o serie de materiale despre constituirea lojii masonice la Chişinău:

Sâmbătă, 7 iunie, Giuliano di Bernardo, Marele Maestru al Marii Loje Regulare din Italia, declarat în cadrul unui dialog cu reprezentanţii mass-media la hotelul „Codru” că listele primilor candidaţi în masoneria Moldovei le-a obţinut de la Preşedinţie.  La întâlnire erau prezenţi ziarişti de la Radio Moldova Internaţional, „Mesager”, corespondenţi ai agenţiilor „Moldpres” şi „Flux”.

AP FLUX a transmis la 7 iunie o ştire care începe în felul următor: „Preşedintele Petru Lucinschi  a „autorizat” inaugurarea Lojii Masonice la Chişinău şi a prezentat lista persoanelor pe care le recomandă pentru iniţiere” – a declarat Marele Maestru…

Cotidianul „Flux” a scris în numărul din 9 iunie: „Marele Magistru al marii Loje a spus că lista primilor 30 de candidaţi a fost pregătită de preşedintele Lucinschi.”.

Într-un interviu acordat corespondentului „Infotag” Giuliano di Bernardo dezminte afirmaţia unor mass-media că Petru Lucinschi a pregătit şi a transmis Lojii italiene lista primilor 30 de candidaţi în Masoneria Moldovei. Interviul este preluat de „Nezavisimaia Moldova” din 10 iunie.”

Aşadar, după ce a binecuvântat crearea acestei structuri masonice şi a dat lista primilor 30 de candidaţi în masonerie, Lucinschi, văzând că italianul a dezvăluit presei implicarea sa, îi cere acestuia să dezmintă cele susţinute anterior. Aceeaşi ediţie a  „Flux”-ului mai arată că „33 de chişinăuieni fac parte din această organizaţie secretă”, mai arătând  că „sâmbătă, 7 iunie, la Chişinău a fost creată Masoneria Republicii Moldova. Ea a fost fondată la propunerea Masoneriei Universale de la Londra, cu susţinerea Marii Loje Regulare din Italia. Cu această ocazie la Chişinău a sosit o delegaţie de peste 40 membri ai Lojii italiene…

La ceremonia de inaugurare a Lojii Masonice din Moldova au fost iniţiaţi în masonerie 33 de cetăţeni ai republicii. Şedinţa lojii a durat aproape 10 ore. Cele 33 de persoane au fost supuse ritualului  de „renaştere spirituală”, după care au primit piese din regaliile masoneriei şi câte o cravată cu emblema lojii.”

„Flux” mai arată că printre cei iniţiaţi au fost Anatol Coman, directorul întreprinderii mixte „Naroma” şi fratele acestuia, Alexandru Coman, businessman. E adevărat că lista integrală a celor 33 de „fraţi” de la Chişinău, „iluminaţi” de italieni, nu a fost dată publicităţii niciodată.  Dar informaţiile apărute ulterior întregesc această listă. Chiar dacă putem admite că unii dintre ei au fost selectaţi pentru „iniţiere”  ulterior momentului fondării Lojii de la Chişinău. Însă, indiferent de momentul recrutării în  organizaţia ocultă respectivă, este absolut evident că de-asupra tuturor „frăţiorilor” planează umbra aceluiaşi Lucinschi.

Astfel stând lucrurile, afilierea unor politicieni moldoveni la o organizaţie cvazisecretă cum  ar fi masoneria trebuie privită şi în contextul prevederii constituţionale care stipulează în articolul 41 (5) că „Asociaţiile secrete sunt interzise”.

Ar mai fi de menţionat şi faptul că însuşi proiectul politic lansat în trombă acum un an, avându-l drept vârf de lance pe Vladimir Filat, arată fără putinţă de tăgadă că în spatele lui stă o forţă financiară uriaşă. Însăşi subordonarea unei importante părţi a presei acestui proiect politic arată capacitatea finanţatorilor din umbră de a risipi sponsorizări grase, încât să satisfacă până şi poftele celor mai nesăţioşi exponenţi ai mediului gazetăresc şi capi ai unor structuri media. Printre acestea se numără postul de televiziune PRO TV, postul de radio „Vocea Basarabiei”,  ziarele „Timpul” şi „Jurnal de Chişinăul”. Aceste structuri media au devenit unelte docile ale intereselor de tip mafiot ale grupării în cauză, conduse din umbră de unele figuri de tipul lui Valeriu Pasat sau Petru Lucinschi.  În acest sens este simptomatic faptul că, de exemplu, la mitingul din 21 decembrie 2008, organizat de formaţiunea politică condusă de Filat, atât Constantin Tănase, directorul de la „Timpul”, cât şi Val Butnaru de la „Jurnal” au apărut la tribună şi, sacrificându-şi imaginea de gazetari independenţi, pe care au afişat-o cu ostentaţie ani la rând până în acel moment, s-au declarat susţinători ai acestui partid politic. Printre protestatarii de serviciu ai lui Filat se află mereu la un loc de frunte şi cei doi cofondatori ai postului de radio „Vocea Basarabiei”, Veaceslav Ţâbuleac, director, şi Valeriu Saharneanu, ultimul fiind şi preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor. Dincolo de venalitatea şi avariţia evidentă a acestor gazetari, care îşi manifestă simpatiile politice în funcţie de sumele pe care le primesc, este de presupus că există în cazul lor şi o bună doză de superficialitate, de incapacitate de a analiza în profunzime fenomenele politice de la noi cu toate implicaţiile şi dedesubturile acestora. Spiritul patriotard,  siropos şi retoric, în stilul personajelor lui Caragiale sau, mai nou, în stilul unor Adrian Păunescu sau Vadim Tudor, îi face ţinte lesne de atins pentru manipulatorii din umbră, care au studiat în mod profesionist tipologia şi portretul socio-psihologic al unor astfel de persoane pentru a le oferi stimulente potrivite să provoace reacţiile scontate.

Amintim aici şi faptul că în istoria politică a Republicii Moldova din momentul proclamării Independenţei şi până în prezent au existat mai multe proiecte în care interesele financiare oculte se intersectau cu structurile serviciilor secrete, cu reţele de tip mafiot, cu criminalitatea economică, având la bază utilizarea în scopuri politice banilor murdari şi corupţia ca elemente definitorii. Însă niciodată până în momentul lansării Partidului Liberal-Democrat condus de Filat aceste fenomene nu au cunoscut o amploare atât de mare. Coruperea liderilor politici şi a aleşilor locali, coruperea jurnaliştilor şi în general prostituarea unei părţi a intelectualilor prezenţi în viaţa publică de la noi a căpătata proporţii fără precedent. Banii murdari, risipiţi cu generozitate, îi creează acestui escroc o imagine de personaj onorabil cu pretenţii de om de stat.  În perspectiva alegerilor agresiunea mediatică şi invadarea cu bani murdari a spaţiului public riscă să vicieze profund procesul electoral.

În concluzie, devine evident faptul că în spatele lui Vladimir Filat se ascund interesele câtorva tipuri de organizaţii secrete, care în cazul lui par de-a dreptul concrescute: servicii speciale, masonerie, reţele de tip mafiot. Împletirea acestor reţele oculte într-un proiect politic comun,  care urmăreşte preluarea puterii în Republica Moldova, reprezintă un pericol real pentru sistemul democratic şi instituţiile statului de drept ale ţării. Acest pericol este cu atât mai mare cu cât societatea noastră este o democraţie în tranziţie fără instituţii şi tradiţii democratice puternice, iar vulnerabilităţile de ordin economic şi social ar putea deveni cronice în cazul instalării unor grupări oligarhice de tip criminal la cârma ţării. Un alt risc major îl constituie cel al anexării ţării noastre la interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse. Această ameninţare se conturează clar din întreaga ascendenţă politică a personajelor care fac parte din gruparea politică respectivă.

Totuşi, cu o campanie de presă deschisă şi o competiţie electorală în care să se poată confrunta nestingherit toţi actorii politici, în urma unor dezbateri publice şi chiar dezvăluiri scandaloase astfel de proiecte nocive şi antinaţionale pot fi dezarticulate şi până la urmă zădărnicite.

Revenind la relaţia, care pare a se developa, Filat-Sturza şi la posibilele implicaţii ale acesteia, ar mai fi de spus următoarele. Se pare că la distanţa de zece ani de la demiterea Guvernului „Sturza”, fostul premier este pornit să îşi ia revanşa. Alimentând financiar gruparea prietenului său şi a fostului coleg de Guvern, Vladimir Filat, după ca a acumulat capitaluri suficiente pentru a se simţi împlinit în postura de om de afaceri, Ion Sturza ar putea râvni acum să revină în trombă în politica moldovenească. Această reîntoarcere spectaculoasă s-ar putea produce iniţial fie prin includerea sa pe lista electorală a PLDM, fie, în cazul reuşitei electorale a acestei formaţiuni, într-o poziţie-cheie în Guvern, care nu poate fi inferioară celei deţinute acum un deceniu. Dacă lucrurile stau anume aşa, atunci se pare că tandemul Sturza-Filat nu s-a împăcat nici cu demiterea de acum zece ani a Guvernului, nici cu eşecul electoral suferi în alegerile parlamentare din 2001, când cei doi au candidat pe listele partidului condus de Dumitru Diacov, al cărui fruntaşi erau. Ar fi de presupus că ideea abandonării lui Diacov, pe care cei doi l-au crezut,  şi nu fără temei, consumat şi depăşit de timp, a încolţit încă de pe atunci în minţile lor. Iar eşecul electoral suportat în 2001 cei doi îl pun integral pe umerii aceluiaşi Diacov, sperând că fără el ar putea avea parte de un succes mai mare.

Iluzia majoră a unor astfel de persoane, care caută să-şi facă loc în politică, este că banii pot constitui principalul vehicul care le-ar aduce succesul. Ei încearcă să aplice mecanic procedeele managementului economic, altfel zis, modul de a administra o companie privată, în domeniul politic. Evident, managementul politic modern a împrumutat multe elemente din managementul afacerilor. Şi totuşi, aici determinante sunt nu asemănările, ci deosebirile, mai ales atunci când ele par secundare. Iar una din deosebirile fundamentale, care ţine de administrarea unui partid politic faţă de administrarea unei afaceri rezidă în felul cum sunt motivaţi oamenii. În timp ce în afaceri principalul instrument care motivează angajatul este de ordin financiar, în politică acesta este de cele mai multe ori de ordin moral, adică ţine de adeziunea omului la un set de valori şi principii, un concept doctrinar sau la nişte idei abstracte, care îi formează universul spiritual. Altfel zis, politica are drept combustie a militanţilor unui partid entuziasmul, aspiraţiile majore pentru realizarea unui proiect strategic, care ţinteşte binele comun şi interesele generale ale societăţii. Dar tocmai astfel de diferenţe între administrarea afacerilor şi administrarea unui partid politic le scapă unor oameni ca Sturza sau Filat, care, fiind obişnuiţi să practice calculul rece, fiind prin excelenţă egoişti şi deci incapabili de gesturi altruiste, nu au cum să trăiască şi deci să înţeleagă stări precum entuziasmul, generozitatea, dedicaţia, spiritul de sacrificiu. De aici şi iluzia că relaţia între patroni şi angajaţi, valabilă în afaceri, poate fi extinsă integral şi asupra relaţiei între conducătorii unui partid politic şi membrii lui. Altfel nici nu putea fi, deoarece cinismul, aroganţa şi mulţumirea de sine, ca trăsături definitorii ale unor caractere de acest fel, îi menţine într-un soi de opacitate care nu le permite să înţeleagă universul spiritual al celor care au drept motivaţie intimă şi profundă a prezenţei lor în politică integritatea, loialitatea şi entuziasmul ca stări care mobilizează energii colective şi aduc schimbări majore în societate. Viziunea plină de dispreţ asupra omului simplu, care ar urma să aducă succesul în politică, privit ca o fiinţă ce ar râvni doar căpătuiala şi deci care poate fi motivat exclusiv cu banul va fi până la urmă una din cauzele de bază ale eşecului acestui proiect politic. Legea pieţei, aplicată asupra relaţie între grupul  de conducere şi cei pe care acesta îi consideră vandabili prin definiţie, pe care îi pot procura, tocmi, năimi să lucreze în favoarea lui, poate da anumite rezultate doar atunci când este vorba de coruperea unei părţi a „elitelor”. Adică atunci când oameni ca Filat risipesc bani pentru a cumpăra ziarişti, aleşi locali sau în general exponenţi ai altor partide, altfel zis tot felul de „VIP”-uri buni de utilizat ca „agenţi de influenţă” care să manipuleze o parte a publicului în favoarea proiectului politic respectiv. Însă până la urmă disfuncţia care le scapă acestor oligarhi, relaţia pe care aceşti saci cu bani nu o pot controla şi nici modela în favoarea lor este comunicarea directă între exponenţii grupului lor politic şi alegător. Dacă relaţia, e adevărat, de natură perversă, între patronii politici şi angajaţii lor din astfel de structuri clientelare are drept liant, drept factor de adeziune formală banul, fiind vorba de nişte raporturi de ordin contractual, la următorul nivel relaţia între „agentul electoral” şi alegător nu mai poate fi sudată financiar. Ea necesită încredere, iar tocmai aşa ceva lipseşte cu desăvârşire în cazul unor astfel de proiecte. Încrederea în lideri şi în misiunea pe care o au de îndeplinit, absentă în cazul PLDM, va până la urmă acel element deficitar care va determina falimentul acestei întreprinderi. Iar presa aservită grupului respectiv, pusă pe „facerea de imagine” a  „liderului”, chiar dacă creează un fundal favorabil acestuia, nu aduce voturi. Astfel încât efectul manipulării fiind totuşi unul limitat, nu se poate face nici cu tot aurul lumii dintr-un gangster un Făt-Frumos şi nici un om de stat, preocupat de nevoile celor mulţi.

4. VITALIA PAVLICENCO

Vitalia Pavlicenco reprezintă cazul emblematic al antipodului liderului politic. Ea nu pare a avea nici carismă, nici abilităţi manageriale, nici capacităţi de comunicare pozitivă, indispensabile unei persoane care doreşte să construiască un partid politic. Este o persoană stridentă care aminteşte prin discursul ei de sunetul produs de alunecarea metalului pe sticlă. Ea a fost în două rânduri deputat: în legislatura anilor 1998-2001, intrând în Parlament pe lista Partidului Forţelor Democratice, condus de Valeriu Matei, căruia i-a fost câţiva ani buni avocat de presă şi principal creator de imagine, luptând vârtos cu inamicii acestuia de pe paginile gazetei „Mesagerul”. Între timp au dispărut şi partidul, şi ziarul, şi liderul politic respectiv. Se zice că nu fără contribuţia directă a V. Pavlicenco. A mai candidat în 1994 pe lista unei formaţiuni create la acea vreme de Gheorghe Ghimpu, Partidul Democrat, care, însă, nu reuşise să treacă pragul electoral.  A mai fost membru şi în Partidul  Liberal condus de Mircea Rusu, pe listele căruia a candidat în alegerile parlamentare din 2001. Ajunge în Parlamentul anilor 2005-2009 pe lista BMD. Se desprinde la scurt timp de gruparea condusă de Urechean, alături de Anatol Ţăranu, învinuindu-l pe fostul primar al Chişinăului de legături cu Moscova şi de faptul că acesta ar fi vândut locuri pe lista electorală. Ca deputat este hiperactivă, intervenind cu luări de cuvânt la mai toate şedinţele plenare şi având declaraţii pentru fiecare sfârşit de şedinţă. Practică un discurs public pretins proromânesc, radical până la provocator, erijându-se în egală măsură în postura de avocat al românismului şi al României.

Recent şi-a creat, împreună cu deputatul Anatol Ţăranu, de care între timp s-a despărţit, un partid-fantomă, numit în mod pompos Partidul Naţional Liberal, astfel preluând fără nici o jenă, integral şi ostentativ, titulatura, sigla şi culoarea galbenă ale partidului de guvernământ de la acea oră din România, condus de premierul Călin Popescu-Tăriceanu.  Ţinta urmărită de Pavlicenco era să se dea drept exponent – şi omolog! – al partidului de guvernământ din România în Republica Moldova, în paralel urmărindu-se probabil şi obţinerea unui suport politic şi financiar din partea Bucureştiului. Faptul că partidul de guvernământ din România nu a schiţat nici un gest de distanţare de acest mini-partid deopotrivă ridicol şi scandalos arată fie dezinteresul PNL din România faţă de realităţile din Republica Moldova, fie lipsa oricărei analize asupra vieţii politice de la Chişinău.

Asemeni altor deputaţi desprinşi din BMD,  Vitalia Pavlicenco se prezenta de la microfoanele Parlamemtului ritos, adăugând, după rostirea propriului nume, şi titulatura piticului său partid politic, Partidul Naţional-Liberal.

Odată cu apropierea alegerilor din 2009 Pavlicenco, înţelegând că nu are nici o şansă să îşi aducă grupusculul microscopic în viitorul Parlament, s-a asociat cu un alt partid-fantomă, numit la fel de bombastic „ Mişcarea Alianţa Europeană”, condus de un alt outsider al politicii moldoveneşti, un alt figurant al vieţii publice, la fel de acid şi lipsit de orice calităţi de lider politic, Anatol Petrenco. La auzul ştirii despre unificarea celor două partide liliputane, comentatorii politici au şi lansat o glumă care caracterizeaza plastic situaţia creată printr-un exerciţiu aritmetic: 1*1=1.

Astfel, dacă nu se va găsi cineva care să aibă nevoie de aciditatea, de maniera corozivă, certăreaţă şi stridentă de a se manifesta a acestei doamne în perspectiva bătăliei electorale care se anunţă, pentru a o utiliza eventual pe post de killer mediatic împotriva oponenţilor, Vitalia Pavlicenco riscă să dispară definitiv din viaţa politică.

5. VLADIMIR  BRAGA

Am inclus şi acest personaj în studiul nostru nu pentru că el ar avea vreo relevanţă comparabilă cu cea a figurilor analizate mai sus, ci doar pentru a arăta că în cazul lui este vorba de o situaţie caracteristică practic tuturor celor cinci legislaturi care au avut şi deputaţi „de umplutură”, fără vreo influenţă asupra vieţii politice sau  a procesului legislativ şi practic necunoscuţi opiniei publice. De obicei ei se pomenesc pe locuri  eligibile ale listelor depuse de subiecţii electorali la CEC deoarece se crede că ar avea o anume influenţă în regiunile sau în mediile profesionale din care provin. De regulă, unii ca ei apucă să aibă doar câte in singur mandat de deputat, după care dispar definitiv din viaţa publică.

Printr-un concurs straniu de  împrejurări Vladimir Braga a ajuns cu câteva luni înainte de încheierea mandatului actualului legislativ să fie desemnat preşedinte al  Partidului Ecologist „Alianţa Verde”. Dacă nu este vorba despre o manevră a cuiva dintre rechinii politicii moldoveneşti, care caută să utilizeze un astfel de pion într-o anume combinaţie electorală, avem de a face cu una dintre cele mai năstruşnice făcături politice de la noi. Exact ca şi Vitalia Pavlicenco, Vladimir Braga se apucase să se înscrie pentru declaraţii la sfârşitul a mai toate şedinţele în speranţa de a ieşi din anonimat şi a se face cât de cât mai vizibil.

Aşa stând lucrurile, dacă Braga nu-şi va găsi vreo locomotivă electorală căreia să îi dăruiască brandul propriului pitic politic în schimbul includerii sale pe listele cu şanse electorale, el va dispărea definitiv alături de ceilalţi confraţi ai săi „de umplutură” din actualul legislativ.

      • Epilog cu Serafim Urechean

Am considerat inutilă includerea lui Serafim Urechean într-un capitol aparte al acestui studiu din simplul motiv că anterior am avut mai multe ocazii să ne ocupăm în detaliu atât de el, cât şi de acoliţii săi din formaţiunea care astăzi se numeşte Alianţa Moldova Noastră. Ciclul de articole publicate pe parcursul anului 2008 în „Flux” la rubrica „Who is who în politica moldovenească sau de ce nomenclatura nu poate fi în opoziţie?”, reluate ulterior în cartea „Dinozaurii regimului sovietic, tartorii corupţiei moldoveneşti”, precum şi seria de pamflete apărute cu genericul „Autobiciuirea dinozaurilor sovietici sau pocăinţa tartorilor tranziţiei”, scrise de subsemnatul,  caracterizează destul de amplu profilul identitar  al acestui politician şi al ortacilor săi. Doritorii să ia cunoştinţă de aceste  texte o pot face accesând pagina web www.ppcd.md .

Aş menţiona doar în treacăt că gruparea politică respectivă este una eminamente clientelară, coruptă, formată din exponenţii fostei nomenclaturi sovietice şi de partid şi din demnitari venali ai fostelor guverne din perioada de după proclamarea Independenţei, iar Urechean personal rămâne a fi strâns legat cu cercuri politice de la Moscova şi Tiraspol.

Aşa cum am arătat mai sus, succesul relativ înregistrat de fostul Bloc „Moldova Democrată” la alegerile parlamentare din 2005 s-a datorat în principal următorilor trei factori:

  1. susţinerea politică, financiară şi mediatică, acordată de Moscova;
  2. deţinerea de către Urechean a postului de primar general al Chişinăului, funcţie-cheie în ierarhia de stat a ţării;
  3. exploatarea simpatiilor electoratului pentru ideea de unitate a forţelor democratice ca alternativă la guvernarea comunistă.

Odată cu încheierea mandatului actualului Parlament devine evident că între timp Urechean a pierdut practic toate avantajele de acum patru ani. Este evident că în perspectiva alegerilor din 2009 Moscova va sprijini cu precădere alţi favoriţi, lansaţi relativ recent cu proiecte politice noi şi, se speră, mai atractive pentru electorat. Acestea sunt în primul rând Partidul Liberal-Democrat,  condus de Filat, şi Uniunea Centristă din Moldova, condusă de Vasile Tarlev. Respectivele făcături politice au  fost concepute în mod simetric, grupului lui Filat rezervându-i-se rolul de aspirator al voturilor alegătorilor din vederi proeuropene şi filoromâne, iar celui al lui Tarlev – a voturilor nostalgicilor, a alegătorilor cu vederi antieuropene şi proruseşti. Cele două formaţiuni ar urma să fie propulsate în Parlament şi să joncţioneze într-o coaliţie postelectorală, eventual, alături de alte partide proruseşti. A se vedea, de exemplu, cum cele două grupări gemene sunt promovate intens de ziarul separatişilor tiraspoleni care apare la Chişinău „Kommersant Plus” şi site-ul controlat tot de serviciile ruse www.ava.md. Remarcăm, între altele, şi coincidenţa comică a două iniţiative lansate practic concomitent de Filat şi Tarlev. Şi unul, şi altul s-au pronunţat pentru revizuirea Constituţiei pentru a schimba modul de alegere a preşedintelui republicii în sensul revenirii la alegerea prin  vot direct a şefului statului. A nu se uita că modificarea constituţională respectivă a fost operată de Parlament în 2000, tocmai când şeful statului de atunci Petru Lucinschi se pregătea să câştige pentru a doua oară prezidenţialele şi să îşi lărgească considerabil, după modelul asiatic, împuternicirile. Apariţia acestei iniţiative pe agenda celor doi „proaspeţi” lideri de partid, care altfel simulează destul de reuşit aflarea pe poziţii diametral opuse, trădează simplul fapt că teza în cauză le-a fost servită tot de Lucinschi, care de fapt rămâne a fi patronul lor din umbră. Nici ideea de schimbare a sistemului electoral, jumătate de deputaţi urmând să fie aleşi pe liste de partid, iar cealaltă jumătate – în circumscripţii uninominale, pe care o vehiculează în duet Filat şi Tarlev, nu este o simplă coincidenţă. Şi această idee este scoasă din arsenalul politic mai vechi al aceluiaşi Lucinschi, iar cine îşi aminteşte cu ce idei au defilat marionetele politice ale acestuia acum vreo şapte-opt ani, ştie bine că lucrurile stau anume aşa. Cine se îndoieşte, poate face un efort şi să consulte presa timpului, în special „Săptămâna” şi defunctul „De facto”. Iar pentru verificarea coincidenţelor de platformă asupra alegerii directe a preşedintelui republicii, precum şi asupra schimbării sistemului electoral în unul mixt este suficient să accesaţi paginile celor doi fraţi siamezi, respectiv, www.pldm.nd şi www.tarlev.md .

Desigur, chiar dacă Filat şi Tarlev apar ca principali favoriţi ai Moscovei în perspectiva viitoarei campanii electorale, care se vor bucura de cel mai mare sprijin, toate semnele conduc spre concluzia univocă potrivit căreia Serafim Urechean, Dumitru Braghiş şi Dumitru Diacov rămân a fi politicieni obedienţi  intereselor ruseşti. Evident, în cazul penetrării formaţiunilor conduse de aceştia în Parlament, ei ar fi aduşi, alături de ceilalţi doi, în aceeaşi majoritate parlamentară postelectorală, sarcina căreia s-ar reduce la alegerea unui preşedinte suficient de docil care să satisfacă interesele imperiale ale Kremlinului.  Iar interesul imediat al Moscovei în regiune este să îşi legalizeze prezenţa militară prin transformarea contingentului din stânga Nistrului în bază militară. În felul acesta strategii ruşi speră să creeze un obstacol suplimentar în calea extinderii NATO, precum şi să poată influenţa direct nu doar situaţia din Moldova, ci şi din Ucraina, dar şi din întreaga zonă balcanică.

În aceste condiţii, însăşi aflarea la guvernare a unui partid care poartă titulatura de comunist trezeşte reacţii de respingere atât în cercurile occidentale, cât şi într-o mare parte a cetăţenilor ţării care repudiază comunismul şi identifică vechiul regim de ocupaţie cu actualul partid de guvernământ.  Astfel, solul fertil fiind creat de la sine, anticomunismul de paradă şi simularea posturii de opozant, de alternativă democratică actualei guvernări au devenit calul de bătaie al tuturor foştilor nomenclaturişti şi aventurieri politici.

Cu toate acestea, în opinia noastră formaţiunea condusă de Urechean, care se află într-un continuu şi vertiginos proces de erodare şi dezagregare, cu un lider opac şi depăşit de timp, înconjurat de profitori incapabili să gestioneze în mod eficient un proiect politic viabil, cu o imagine compromisă grav, riscă să înregistreze o cădere catastrofală a ratingului său. Marele pariu care se pune în cazul AMN este dacă cele câteva luni care au mai rămas până la alegeri vor fi suficiente pentru a împinge sub pragul de şase la sută ambarcaţiunea naufragiată a lui Urechean. Aşa sau altfel, dacă gruparea lui Urechean nu va fi parte a viitoarei guvernări, iar nouă această perspectivă ni se pare inevitabilă, această construcţie politică artificială se va dezagrega iremediabil, ea urmând să aibă aceeaşi soartă cu alte grupări clientelare, create „de sus în jos”, bazate pe utilizarea factorului administrativ şi pe cumpărarea pe bani a voturilor prin oferirea  unor sponsorizări primarilor, preoţilor, directorilor de şcoală şi alţi exponenţi ai diverselor instituţii din teritoriu, de greutăţile cărora caută să profite astfel de politicieni.

Astfel, se vede cu ochiul liber că se după spartul şi sfârşitul BMD-ului, campania electorală poate fi urmată de dezagregarea şi sfârşitul fostelor componente ale acestui bloc din alegerile anului 2005, de care ne-am ocupat în acest studiu.

5 ianuarie 2008

Iurie Roşca

2 gânduri despre “Iurie Rosca despre perspectivele electorale – 2009

  1. „VLADIMIR FILAT – dar şi în lipsa unei echipe puternice” – nu îl susţin pe Filat , dar hai să fim serioşi , în decursul la un an Filat a înregistrat cel mai mare salt în simpatia populaţie , a reuşit să creeze un partid care de la un an de la lansare , are mari şanse să acceadă în Parlament , şi ocupă locul 6 în Top 50 cei mai influenţi oameni din Moldova … şi în ce constă incompetenţa sau incapabilitatea lui Vlad Filat şi a echipei sale ??

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s