„M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu”


M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul.” Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru care m-a oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”, eram „acceptată”. Apoi a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic si moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi după un timp, păcatul a devenit însuşi felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă Bunătate, Iubire, Curăţenie. Aveam nevoie de cineva care să-mi confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg, să văd care este adevărul, să înţeleg.” Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri.
Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap.

Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea. Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi de pe buza iadului.
Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie… Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băieţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compromis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca lângă blocul nostru, să se ridice o bisericuţă în care slujeşte un preot blând şi plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfânta Liturghie bisericuţa noastră să fie neîncăpătoare. Un preot care se umple de bucurie când un copil îi intră în biserică, îl ridică în braţe şi îl binecuvântează şi ne povăţuieşte pe noi, mamele grijulii să îi lăsăm să meargă oriunde vor ei, să mângâie icoanele, să aprindă lumânări…
Şi într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dumnezeu puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă.
Şi dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar în ziua în care m-am spovedit, în biserică, în timp ce îl aşteptam pe preot, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine, spunându-mi că aşa simte, că Dumnezeu o trimite la mine, şi printre altele, mi-a dăruit Acatistul Sfântului Nectarie. Pe care de-atunci îl fac în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi uimirea multora.

Mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasă-mă Doamne să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”.
Îţi mulţumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc pentru dragostea ta infinită.

Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi, spre dreapta credinţă.
Iertare îmi cer că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa mea. Să fie spre folos şi altora. Căci şi mie mi-a fost de folos să citesc mărturia lui Danion şi a altora care au trecut prin ce am trecut eu, să aflu că Dumnezeu i-a primit cu braţele deschise atunci când s-au întors. Doamne ajută!

Sursa: Blogul lui Danion VASILE

Un gând despre “„M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s