LACRIMILE BASARABIEI,CARE ARD FAŢA ROMÂNIEI ŞI A EUROPEI


    Împlinirea a 90 de ani dela Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, care a avut loc la 27 Martie 1918, eveniment esenţial în făurirea României Mari şi pe care-l reactualizăm în aceste rânduri, ar trebui să fie pentru noi toţi un prilej de aniversare şi de bucurie naţională.
Din nefericire nu este şi nici nu poate fi, mai ales în aceste momente cruciale pentru istoria României şi a Basarabiei. Nu poate fi, pentrucă, la numai 22 de ani dela marea Unire, bucuria acestei aniversări ne-a fost umbrită, de smulgerea din trupul României Mari a Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei, în urma monstruosului tratat dintre Hitler şi Stalin, semnat de Ribbentrop şi Molotov la Moscova, la 23 August 1939, care a îngheţat lumea de spaimă şi pe baza căruia a fost lansat odiosul ultimatum sovietic din 26 Iunie 1940.
O rază strălucitoare de bucurie şi de mândrie naţională a sclipit totuşi în sufletele noastre, acum 67 de ani, dela recucerirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţei şi a Transnistriei, din ghiarele sovietice, de către armata română victorioasă, sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, la 27 Iunie 1941.
Dar această rază de bucurie naţională, prea trecătoare, a fost strivită la 23 August 1944, acum 64 de ani, când Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Transnistria au fost cotropite din nou de Sovietici.
Şi ca durerea umilirii noastre naţionale să fie şi mai mare, această nouă cotropire a culminat la 1 Iunie 1946 cu martirizarea marelui nostru Erou Naţional Mareşalul Ion Antonescu, ale cărui cuvinte, rostite în faţa plutonului de execuţie: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia, de ar fi să reîncep aş face la fel”, au cutremurat şi vor cutremura, de atunci şi până astăzi, toate conştiinţele româneşti.
Aceste cuvinte pecetluite solemn în faţa morţii lui martirice pentru Neamul lui Românesc, ne-au rămas ca un testament suprem al marelui erou român, pentru reîntregirea cu Patria Mamă, încă neînfăptuită, a Basarabiei, Transnistriei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, pe care el le-a dezrobit şi le-a redat României Mari.
Să reamintim cu acest prilej şi faptul, destul de dureros, că ziua de 1 Iunie 1946 încă nu a fost declarată zi de doliu naţional în memoria Mareşalului Ion Antonescu, nici în Basarabia şi nici în România.
Ne doare să o spunem, dar istoria celor învinşi este scrisă totdeauna de învingători. Numai cei învinşi îşi scriu istoria lor cu lacrimi şi cu sânge. Şi istoria noastră naţională, de după 23 August 1944 şi până în Decembrie 1989, sub robia sovietică, atât în România, cât mai ales în Basarabia, Transnistria, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, dar şi în Cadrilaterul Dobrogean, care niciodată nu trebuie uitat, adevărata noastră istorie naţională a fost scrisă, repet, cu lacrimi şi cu sânge; cu lacrimi româneşti şi cu sânge românesc! Şi câte lacrimi româneşti şi cât sânge românesc îi va trebui cuiva să descrie vreodată surghiunul cel mai sălbatic posibil la care au fost supuşi fraţii noştri români de suflet şi de sânge, lăsaţi pradă înrobirii sovietice de către Europa, din care şi ei făceau parte şi pe care întotdeauna au apărat-o cu preţul vieţii lor? Şi oare aceste lacrimi de foc ale fraţilor noştri basarabeni, bucovineni, herţeni şi transnistrieni nu ne vor arde şi nouă obrajii pentrucă am făcut prea puţin, sau aproape nimic, pentru uşurarea suferinţelor lor? Nu mai vorbim de obrajii Europei Occidentale, care niciodată n’au fost arşi de lacrimile de suferinţă ale României de Răsărit şi ale României Mari, şi ale cărei sentimente de recunoştinţă pentru cei care au stat de strajă la marginea de răsărit a Continentului, pentru liniştea şi buna lor stare materială şi spirituală, au fost totdeauna dominate de interesele ei mercantile şi meschine confesionale, care nu au cu nimic de-a face cu romanitatea şi demnitatea creştinătăţii ortodoxe răsăritene a Neamului nostru, de structură strămoşească Thraco-Geto-Dacică.
O palidă lumină de nădejde, din ce în ce mai îndoielnică, ne oferă acum împlinirea a 17 ani de când Basarabia noastră istorică, de data aceasta micşorată şi parcelată de sovietici în tovărăşie cu comuniştii ucrainieni, şi-a dobândit totuşi prin propriile ei forţe patriotice o firavă independenţă statală sub numele de Republica Moldova, la 27 August, 1991 şi în care este inclusă şi o parte din Transnistria, în timp ce restul care a mai rămas din Transnistria, împreună cu Basarabia de Nord şi de Sud, cu Bucovina de Nord şi cu Ţinutul Herţei şi-au continuat, înlăcrimate şi împotriva voinţei lor, perfida robie ucraineană, parafată din nefericire şi printr’un tratat româno-ucrainian, anti-românesc şi fără nici o noimă, în Iunie 1997 şi lăsate astfel în vitregie să-şi apere singure fiinţa naţională, limba românească şi credinţa strămoşească. Aici am ajuns. Un neam nu poate fi şters de pe faţa pământului decât atunci când îşi pierde identitatea sa etnică, naţională şi religioasă. În această primejdie de moarte se află fraţii noştri basarabeni, transnistrieni, bucovineni şi herţeni, şi în aceeaşi primejdie de moarte ne aflăm şi noi, din pricină că nu vedem primejdia deznaţionalizării fraţilor noştri de sânge şi de suflet, oriunde s’ar afla ei pe faţa pământului.
Iată de ce împlinirea a 90 de ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, la 27 Martie 1918, nu poate să fie o aniversare de bucurie şi de jubilare naţională, ci doar o comemorare plină de sobrietate, a unui eveniment istoric de cea mai mare importanţă naţională şi internaţională, recunoscut ca atare prin Tratatul de Pace încheiat în Paris, „de-a-pururea şi pentru totdeauna”, la 28 Octombrie 1920, între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia. Pentru prima oară s’a precizat clar, într’un tratat internaţional, că: „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”. Era consfinţită şi pe această cale, în ciuda unei istorii nedrepte şi necruţătoare, aceeaşi identitate istorică naţională, oglindită cu tărie în aceeaşi conştiinţă românească de credinţă ortodoxă, de limbă şi de neam, a Basarabiei cu Ţara noastră Mamă, România Mare de acum 90 de ani. Din amare şi dureroase, lacrimile Basarabiei au devenit atunci strălucitoare de bucurie în comuniunea de iubire a Neamului Românesc, acelaşi dela Bug şi dela Nistru până la Tisa.
Dar nu pentru prea multă vreme. Se împlineşte aici şi acum vorba marelui poet Lucian Blaga, care spunea că nicio bucurie nu poate să fie deplină!
Astfel, România de Răsărit, formată din Basarabia şi Bucovina, prima subjugată la 1812 de Rusia ţaristă şi reîntregită cu Ţara Mamă la 27 Martie 1918, iar a doua furată de Austro-Ungaria la 7 Mai 1775 şi reîntregită cu România la 27 Noiembrie 1918, această Românie de Răsărit a fost reîntegrată în Europa prin România Mare, rămânând mai departe sub noua stăpânire sovietică doar Transnistria Românească dintre Nistru şi Bug, străveche parte integrantă şi organică din marea vatră strămoşească a străbunilor noştri Thraco-Geto-Daci, pe care s’a format şi s’a dezvoltat Neamul nostru românesc, înfruntând şi apărând Europa de valurile sângeroase ale năvălirilor barbare din Răsărit.
Din nefericire, această Românie de Răsărit, pavăză neînfrântă a României Mari şi a Europei Occidentale, începând din 1944 şi până în prezent, sângeră în hotarele ei româneşti şi europene şi sângeră şi în sufletele noastre. Dar va veni vremea şi acuma este, când adevărul şi dreptatea Neamului românesc vor fi iarăşi recunoscute de toată lumea şi se va realiza atunci că expansiunea imperialistă sub forma panslavismului şi a mesianismului rusesc, lăsată moştenire testamentară de Petru cel Mare, s’a lovit todeauna şi a fost anihilată, prin suferinţe şi jertfe naţionale, de această Românie de Răsărit, în hotarele căreia, în ultimele două secole, toate valurile ruseşti, ţariste şi comuniste, s’au izbit neputincioase şi nu au putut trece mai departe. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vor trece nici de acum înainte.
Iată de ce, comemorând cu sobrietate Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, înfăptuită la 27 Martie 1918, celebrăm însăşi fiinţa Neamului nostru în aceeaşi identitate istorică de conştiinţă naţională, de neam, de credinţă şi de limbă românească, precum şi în aceeaşi identitate etnică de obiceiuri, de tradiţii şi de datini strămoşeşti, pe baza cărora s’a făcut Unirea Basarabiei la 27 Martie 1918 şi se va face iarăşi, când sufletele noastre româneşti vor fi din nou tari, dela vlădică şi până la opincă, şi vom fi în stare să ne trezim din somnul cel de moarte, dovedind duşmanilor noştri de moarte că sângele românesc de pretutindenea, din Basarabia, din Transnistria, din Bucovina de Nord, din Ţinutul Herţei, din Cadrilaterul Dobrogean, din Transcarpatia Maramureşană, din Ungaria şi din toată Penisnusla Balcanică, şi mai ales din România, apă nu se face şi că duhul Neamului nostru nu va pieri niciodată!
Dar să avem credinţă în Dumnezeul părinţilor şi strămoşilor noştri, să ne întărim sufleteşte în legea strămoşească a Neamului nostru şi să reţinem din această comemorare că sensul României Mari, aşa cum ne-a fost revelat de Unirea Basarabiei cu România Mare la 27 Martie 1918, nu s’a pierdut, că este încă viu şi doar aşteaptă să fie reactualizat şi înfăptuit în hotarele dorului românesc, nu prin alţii, streini de Neamul nostru, care vor să ne piardă, ci prin noi înşine. Numai atunci în diadema de aur a României Mari vor străluci iarăşi, transfigurate de sfinţenia suferinţelor îndurate pentru Neamul şi credinţa lor strămoşească, Basarabia, Transnistria, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, precum şi Cadrilaterul Dobrogean.
Cu prilejul acestei sfinte comemorări naţionale, aşi dori să inchei cu o definiţie poetică a Basarabiei dată de scriitorul basarabean Tudor Plop-Ulman: „Basarabia / Cuvânt cu patru a / Ca o biserică / Cu patru turle albe / Pe zările istoriei / Căreia nu ştiu cine / I-a furat clopotul”. Metaforic vorbind, Basarabia, ca o biserică fără clopot, a fost redusă la tăcere, pe toate zările istoriei. Nici durerile nu şi le mai poate striga în dangătele clopotelor de alarmă, pentrucă toate clopotele ei au fost furate sau amuţite.
Dar unde sunt clopotele României Mari? La această, a 90-a comemorare a Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, toate clopotele României Mari, împreună cu clopotul lui Ştefan cel Mare dela Mânăstirea Putna, ar trebui trase cu înverşunare, ca să se audă în întreaga lume încălcarea dreptăţii naţionale, suferinţele suprafireşti şi mai ales înrobirea bisericească, martirizarea şi deznaţionalizarea, prin rusificarea şi ucrainizarea Neamului Românesc din Basarabia, Transnistria, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
Şi poate vom auzi atunci şi noi românii-americani şi canadieni, aceste clopote ale disperării fraţilor noştri de peste Ocean şi le vom întinde cel puţin sufleteşte, o mână de ajutor şi o rugăciune întru alinarea suferinţelor lor.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulţumesc.
GEORGE ALEXE Detroit, Michigan, USA

Un gând despre “LACRIMILE BASARABIEI,CARE ARD FAŢA ROMÂNIEI ŞI A EUROPEI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s