Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. Model la care ne raportăm.


Iisus, numele Lui propriu (Mt. 1, 21, 25; Lc. 1, 31) -care este forma greaca a lui Ioshua (Lc. 2, 21) ce inseamna in ebraica „Domnul este mintuirea” sau „mintuitorul” (Is. 61, 11) si in greceste, „cel care vindeca” – I se da la prezentarea la templu de catre mama Sa, Fecioara Maria, potrivit unei fagaduinte divine: „Ea va naste Fiu si-I vei pune numele Iisus, pentru ca El va mintui pe poporul Sau de pacate” (Mt. 1, 21). Pentru a-L distinge de altii cu acelasi nume, se recurge la o indicatie geografica: Iisus din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din Nazaret (In 1, 45; 1,8, 5, 7; Fapte 2, 22, 32, 36), sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc. 24, 19). Prin „acest Iisus”, apostolii indica pur si simplu persoana istorica a celui ce le-a fost invatator, in calitatea lor de contemporani, discipoli si martori autentici de la inceput (1 In 1, 1; Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19, -4).
  , echivalentul cuvintului ebraic Messiah care inseamna „unsul lui Dumnezeu” – Mesia, nu e un nume propriu, ci un titlu care se refera la originea si misiunea divina a lui Iisus, in special la slujirea Sa de preot (Hristos apare in Noul Testament de 529 ori dintre care, de 379 ori in epistolele pauline). In Vechiul Testament, regii lui Izrael si arhiereii erau supusi ritualului ungerii cu untdelemn sfintit atunci cind primeau functiile respective, si de aceea se numeau „unsii Domnului” (Zah. 4, 14). Intr-un sens mai general, „Mesia-Unsul” este cel Caruia Dumnezeu I-a incredintat misiunea de a elibera pe poporul ales, si pe Care evreii Il asteptau la sfirsitul timpului (sfintul Chiril al Ierusalimului spune ca, in multe privinte, Iosua al lui Navi a fost tipul lui Iisus Hristos -(Cateheza X, 11). In marturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia-Hristos in Iosua-Iisus din Nazaret : „Tu esti Hristosul., Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16, 16). Iisus Insusi Se identifica cu „Unsul Domnului”-Mesia, pe Care Duhul Domnului L-a uns sa propovaduiasca mintuirea (Lc. 4, 18; Fapte 4, 26-27), a fost trimis de Sinedriu la Pilat cu acuzatia ca El Se pretinde Mesia si a fost rastignit ca Mesia, „Hristos, regele lui Izrael” (Mc. 15,32).

Comunitatea crestina inca din primele zile ale existentei ei a atribuit aceste nume lui Iisus din Nazaret, iar marturisirea lor a constituit una din conditiile primirii Tainei botezului si apartenentei la Biserica : „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfint” (Fapte, 2, 38). Pentru acea comunitate nu exista separarea intre Iisus istoric, pamintesc, fiul Mariei, si Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Desigur, ea a cautat mereu sa traduca, pentru ea si pentru cei din afara de ea, sensul lui Hristos, al lui Mesia, de aceea o multime de nume au fost date lui Iisus Hristos. Cea mai frecventa si autentica interpretare este aceea de „Domn” si „Mintuitor”.

De fapt, „Iisus este Domnul -Kyrios” constituie cel mai vechi crez crestin (Rom. 10, 9; 1 Cor. 12, 3; II Cor. 4, 5, 14; Col. 2, 6; I Pt. 1, 3; Lc. 23, 42).

Persoana, numele si actele lui Iisus Hristos sint fundamentale pentru Biserica crestina, deoarece in centrul istoriei mintuirii despre care ea ne da marturie sta Iisus Hristos, cu istoricitatea si mesianitatea sa incontestabila. In acest sens, crestinismul nu este o religie anistorica, deoarece istoria lui Iisus Hristos sta la baza credintei crestine (Evr .2, 9; 3, 1; 6, 20; 7, 22; 10, 19). Doua probleme majore ridica istoria lui Iisus Hristos redata in Noul Testament : istoricitatea lui Iisus din Nazaret (Fapte 2, 22), a omului Hristos Iisus (1 Tim. 2, 5) si mesianitatea Sa, adica identitatea dintre Iisus din Nazaret si Fiul lui Dumnezeu. .

Realitatea evenimentelor mintuitoare, adica exactitatea istorica si localizarea faptelor savirsite de Iisus Hristos, constituie o preocupare esentiala pentru autorii Noului Testament. Desi credinta ca act de incredintare in cuvintul lui Dumnezeu nu este determinata cauzal de dovezile istorice, totusi evenimentul istoric biblic face parte din argumentarea credintei : „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta noastra” (1 Cor. 15, 14). Intrucit „Dumnezeu S-a aratat in trup” (1 Tim. 3, 16), la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), istoria biblica face parte din credinta crestina. Dumnezeu ne-a mintuit in persoana si prin lucrarea rascumparatoare a lui Iisus Hristos, savirsita aici si acum, de aceea Noul Testament introduce pe credincios in istoria mintuirii pe care o realizeaza Acesta. Istoria vietii si slujirii lui Iisus Hristos face parte integranta din mesajul Evangheliei si al credintei crestine. „Acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu si, crezind, sa aveti viata in numele Lui” (In 20, 31).

Desi n-a avut pacat (In 8, 46), Iisus a acceptat sa-Si inaugureze misiunea Sa rascumparatoare cu botezul de la Ioan, in Iordan (Mt. 3, 13-17) si aceasta pentru a implini o rinduiala sacra (Lc. 7, 29-30) si ca semn anticipat al Jertfei Sale pe cruce. Acest act profetic -insotit de „teofania” Sfintei Treimi -arata ca Iisus era deja pregatit sa ia asupra Sa pacatele lumii.

Dupa botezul in Iordan, Iisus S-a intors in Galileea si S-a pregatit intens pentru apropiata Sa misiune. Evanghelistii sinoptici sint de acord ca Iisus Si-a inceput slujirea sa dupa ce Ioan Botezatorul a fost aruncat, in inchisoare (Mt. 4, 12; Mc. 1, 14; Lc. 3, ZO) si ca cea mai mare parte din activitatea Sa publica a desfasurat-o in Galileea (Mt., 4, 12; Mc., 1, 39; Lc., 4, 14). Luca vorbeste de calatoria lui Iisus in Samaria (Lc., 9, 53), iar Ioan relateaza pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia samarineana linga fintina lui Iacov (ln 4). Tot evanghelistul loan mentioneaza ca Iisus a predicat in Iudeea la est de Iordan (Mt., 19, 1) si Pereea si ca a calatorit de mai multe ori la Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus a calatorit foarte mult, „strabatea toate cetatile si satele” (Mt., 9, 35) : in regiunea lacului Ghenizaret, in Capernaum (Mt., 14, 31), in regiunea Gadara (Mt., 8, 28), ajungind in orasele feniciene de nord, Tir si Sidon (Mt. 15, 21) si pina in Cezareea lui Filip (Mt., 14, 13).

Din cauza persecutiei impotriva sfintului Ioan Botezatorul, Iisus a parasit Nazaretul si S-a stabilit in Capernaum (cf. Mc., 2, 1; 9, 1), o localitate linga lacul Galileii, in provincia Zebulon si Neftalim (Mt., 4, 12-13).

Chiar la inceputul slujirii Sale mintuitoare, Iisus avea sa faca fata unei puternice impotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. In pustie, timp de 40 de zile, Iisus este supus la grele ispitiri (Mt. 4, 11), cu intentia de a-L face sa Se intoarca din calea pe care pornise, Dar El refuza aceste tentatii ale diavolului intr-un mod de neclintit, cu raspunsuri luate din Vechiul Testament (Deut., 8, 3; 6, 16; 6, 13). Desigur, timpul de retragere in pustie a fost dedicat postului si mai ales rugaciunii, pe care a considerat-o drept cea mai importanta pregatire pentru misiunea Sa. De fapt, postul era o practica religioasa a iudeilor (In 3, 5-9), respectata chiar de farisei (Lc., 18, 12), si el insotea rugaciunea. Iisus a dus o viata de continua rugaciune. De mic copil a participat la slujbele de la sinagoga iudaica (Mt., 26, 3), unde S-a rugat si a cintat psalmi (Mto, 15, 34). Nu numai ca S-a rugat in toate momentele decisive din viata Sa si in toate felurile, ci a si indemnat pe ucenicii Sai sa se roage, formulind chiar textul rugaciunii (Lc., 11, 1-4).

Asadar, inceputul misiunii Sale coincide cu cea dintii confruntare directa cu diavolul, cu care va continua lupta pina ce-l va birui prin jertfa Sa.

Mai intii trebuie spus ca mesianismul profetilor era inteles de iudeii contemporani lui Iisus intr-un sens strict politic si nationalist. Din dorinta de a se elibera de sub stapinirea romana, sentimentul asteptarii lui Mesia, inchipuit ca un eliberator national si restaurator politic, era foarte puternic la poporul iudeu din vremea lui Iisus.

Din textele care vorbesc despre mesianitatea lui Iisus (Mt., 16, 13-20; Mc 8, 27-30; Lc., 9, 18-21) si mai ales din raspunsurile pe care le-a dat in dialogul ispitirii Sale in pustie (Mt., 4, 1-10) reiese in mod clar ca El nu S-a identificat cu imaginea acelui Mesia asteptat de iudeii din vremea Sa, afirmind ca slujirea Sa mesianica nu are un caracter politic: „Trebuie sa binevestesc Imparatia lui Dumnezeu si altor cetati, fiindca pentru aceasta sint trimis) (Lc., 4, 43). Desigur El n-a respins slujirea mesianica in sine, asa cum au descris-o profetii, si in primul rind n-a respins ideea ca Mesia va aparea intr-o forma umana, in chip de rob, ascultator pina la moarte (Fil., 2, 7-8), ci pe acel Mesia incompatibil cu „Imparatia lui Dumnezeu”, imaginat de oameni si nu voit de Dumnezeu (Mc., 8, 31-33). El a trebuit deci sa refaca o intreaga conceptie despre Mesia -mai ales ca evreii nu puteau pune impreuna conceptul de Mesia si necesitatea suferintei -, afirmind ca „Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea viata, rascumparare pentru multi” (Mc., 10, 45). Se pare ca tocmai pentru a nu da credit unei astfel de interpretari eronate a functiunilor mesianice, Iisus a preferat sa se pastreze tacere in ce priveste identitatea Sa cu Mesia (Mt., 16, 20; Mc., 8, 30; 9, 9; Lc., 4, 41) si a fost nevoit Sa recurga la titluri noi si mai greu de inteles, echivalente ale lui „Mesia”, cum ar fi acela de „Fiul Omului” (Mt 9, 6; In, 9, 35).

Desigur, Iisus nu si-a formulat conceptia Sa despre Mesia criticind mesianismul din vremea Sa.

In al doilea rind, pentru a se da un raspuns acestei probleme nu trebuie sa se confunde procesul prin care apostolii si multimea au recunoscut pe Hristos-Mesia in Iisus din Nazaret, cu propria marturie a lui Iisus despre identita1ea si slujirea Sa ca Hristos-Mesia.

Asa cum reiese din unele pericope evanghelice, convingerea ca in Iisus din Nazaret Dumnezeu insusi este prezent, in persoana, si lucreaza mintuirea lumii, s-a format si s-a consolidat in rindul ucenicilor si ascultatorilor Sai, in mod treptat (In 12, 16). Astfel, la inceput s-a crezut ca este un profet (In 4, 19) sau ultimul profet, superior profetilor anteriori (Mc 6, 4; Lc., 7, 16; 13, 30; Fapte, 7, 52), ca este un nou Ilie (Mc 4, 25-27; 6, 15; 7, 16; cf. I Regi, 17, 23-24), mai ales ca se credea ca Ilie va fi inaintemergatorul lui Mesia (Mal., 3, 23), ca este un nou Moise (Mc., 2, 20; Fapte, 3, 22; 7, 32; cf. Ies., 4, 10), ca este Ioan Botezatorul inviat (Mc., 6, 16), ca este un om adeverit de Dumnezeu prin minuni (Fapte, 2, 32; Lc., 24, 19).

Exista momente si fapte decisive care au contribuit la intarirea acestei convingeri: cum ar fi minunile, marturia lui Petru (In 6, 69), schimbarea la fata (Mc., 9, 9), si mai ales invierea Sa din morti. Fara indoiala ca faptul invierii a intarit si desavirsit credinta ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Centurionul roman insarcinat cu paza mormintului, care n-a avut alte argumente decit semnele firii ce au insotit evenimentul rastignirii, a putut spune, „Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mt., 27, 54). Iar Apostolul Toma, dupa ce constata realitatea faptului invierii, exclama : „Domnul meu si Dumnezeul meu” (In 20, 28).

Pe de alta parte, asa cum reiese din unele texte, Iisus insusi Si-a revendicat slujirile mesianice, recunoscind in mod deschis ca El este Hristos-Mesia. Dupa ce citeste in sinagoga din Nazaret un text din profetia lui Isaia (42, 7), Iisus conchide : „Astazi s-a implinit Scriptura aceasta in urechile voastre” (Lc., 4, 21). In convorbirea cu femeia samarineana, dupa ce aceasta Ii spune : „Stim ca va veni Mesia care se cheama Hristos; cind va veni, Acela ne va vesti noua toate”, Iisus ii raspunde : „Eu sint, Cel ce vorbesc cu tine” (In, 25–26). La intrebarea arhiereului : „Esti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvintat?”, Iisus raspunde : „Eu sint” (Mc., 14, 61-62). Prin urmare, nu exista nici o indoiala ca Iisus a fost constient si convins de aceasta de la inceput. El afirma ca este trimis de Tatal („Cine Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine” – Mt., 10, 40; cf. Mt., 15, 24; Mc., 12, 6), ca impartaseste cu Dumnezeu aceeasi fire si aceeasi putere si de aceea cere : „Credeti in Dumnezeu si credeti in Mine” (In, 14, 4).

Chiar daca a evitat, in anumite ocazii, sa spuna deschis ca El este Mesia, totusi El a marturisit totdeauna ca are autoritatea lui Dumnezeu, ca Fiu al Acestuia. Intrebat de autoritatile iudaice din Ierusalim : „Daca tu esti Hristosul, spune-o noua fara sfiala, Iisus le-a raspuns: V-am spus si nu credeti. Lucrurile pe care le fac in numele Tatalui Meu, acestea marturisesc despre Mine” (ln, 10, 24-25). El a lasat ca cei care vedeau faptele Sale si cei care asculta cuvintele Sale sa se convinga in mod liber.Intrebat de ucenicii trimisi de Ioan Botezatorul : „Tu esti „Cel ce trebuie sa vina”, sau sa asteptâm pe altul?”, Iisus a raspuns : „Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti : orbii isi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curatesc si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste” (Mt., 11, 3, 5).

Pe temeiul acestor marturii si dovezi, apostolii si marea majoritate a ascultatorilor Sai au crezut ca acest Iisus din Nazaret este „Cel ce trebuie sa vina” (Mt. 11, 3), Mesia cel asteptat. De aceea, mesianitatea lui Iisus face parte din marturisirea de credinta a Bisericii primare: „Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Iisus este Hristos ?” (I In, 2, 22). Sfintul Chiril al Ierusalimului spune ca greseala iudeilor din vremea Mintuitorului consta tocmai in aceea ca ei, desi recunosc ca El este Iisus, nu admit ca acest Iisus este Hristos Mesia (Cateheza X, 14).

Dar mesianitatea lui Iisus provine, pentru autorii Noului Testament, din dumnezeirea Sa. El este Mesia, ca Fiul lui Dum nezeu (Mc., 14, 61-62). Din acest punct de vedere, poate cel mai semnificativ nume al lui Iisus este „Emanuel”, deoarece acesta arata ca El este Insusi Dumnezeu venit in persoana in mijlocul oamenilor, ca faptele Sale sint fapte ale revelatiei lui Dumnezeu. Aceasta a fost credinta comuna in popor, careia Nicodim ii da expresie: „Rabi, stim ca de la Dumnezeu ai venit invatator, nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el” (In, 3, 21). El a marturisit deschis : ” Voua va este data taina imparatiei lui Dumnezeu” (Mc., 4, 11). El afirma ca este nedespartit de Tatal, de la Care vine si pe Care Il numeste „Abba”-Parinte, si nedespartit de Sfintul Duh, pe Care Il va trimite ca alt „Mingiietor” (In, 15, 26). El Se considera in unitatea lui Dumnezeu -Sfinta Treime, de aceea nimeni nu poate zice „Domn este Iisus, decit in Duhul Sfint” (I Cor., 13, 3).

In unele din epistolele sale, sfintul apostol Pavel a aratat ca Iisus trebuie pus in legatura nu numai cu istoria poporului evreu, ci si cu istoria intregului neam omenesc. El este nu numai cel fagaduit de profeti si asteptat de poporul ales, ci si incoronarea umanitatii si chiar a creatiei, care Il doreste si Il asteapta de la incepultul ei. Cel dintii Adam a fost creat in vederea „ultimului” Adam (Rom., 5, 14 i Col. 3, 9-10), de aceea intruparea este o consecinta a creatiei (Col., 1, 17; Evr., 1, 3), dupa cum opera Sa istorica rascumparatoare este plinirea si consecinta operei Sale creatoare (Col., 1, 15, 17, 18).

Iisus Hristos a arartat ca esenta misiunii Sale este mintuirea, o notiune biblica mai veche, careia El ii da o semnificatie noua, cuprinzatoare : „Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele, ci ca sa le mintuiasca” (Lc 9, 55). In Noul Testament, mintuirea este legata de persoana si opera lui Iisus Hristos si consta in aducerea credinciosului la o viata noua, in comuniune cu Dumnezeu in Hristos. Mintuirea inseamna recuperarea sensului spiritual si a continutului plenar al existentei : „Ce-i va folosi omului, daca va cistiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Mt., 14, 26). Daca pacatul este o stare de diminuare si de dezbinare interioara, care vine din ruptura comuniunii cu Dumnezeu (In, 9, 16, 31), mintuirea este o plinatate a existentei care vine din harul si iubirea de Dumnezeu. De aceea notiunea de mintuire, mai ales in Evanghelia dupa Ioan, este pusa in legatura cu o alta notiune biblica si anume aceea de viata. „Invatatorule bun, ce bine voi face, ca sa am viata vesnica?” (Mt., 19, 16). Iisus Hristos este insasi sursa vietii dumnezeiesti : „Caci precum.Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba in Sine” (In, 5, 26). Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau ca lumea sa aiba viata din viata Sa (In, 3, 16). EI este cel ce da viata (In, 5, 21), pentru ca „in El locuieste, trupeste, toata plinatatea dumnezeirii” (Col., 2., 9).

Dar „calea care duce la viata” (Mt., 7, 14) este calea jertfei: Iisus a aratat ca mintuirea ca si viata este un act de jertfa : „Caci cine va voi sa-si scape viata o va pierde” (Mt., 16, 25) .

In legatura cu Patimile, rastignirea, moartea, invierea, lui Iisus Hristos, trebuie subliniate urmatoarele aspecte principale :

Iisus a cunoscut drumul vietii Sale si a fost constient ca faptele si destinul Sau (In, 19, 17) fac parte din voia Tatalui (Lc., 24, 45-47). El insusi a prevestit de mai multe ori Patima Sa (Mt., 16, 21; 17, 22-23; 20, 17-19 si paral.) si a considerat jertfa ca singura cale de a reda viata adevarata acestei lumi : „Si, dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa Se -inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In, 3, 14; cf. 12, 34). De aceea, apostolului Petru care Ii ceruse sa renunte la drumul jertfei ii spune : „Inapoia Mea, satano” (Mt., 16, 23). Desi fara de pacat (I Pt, 2, 22-23) desi fara nici o vina in fata autoritatilor civile (vezi afirmatia lui Pilat – Lc., 23, 14; cf Mt, 27, 24; In, 11, 4; 18, 38), Iisus a acceptat in mod Iiber si real sa sufere, considerind ca moartea Sa este o jertfa de ispasire adusa lui Dumnezeu pentru toti oamenii: „El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr., 2, 9).

Iisus a cunoscut sensul soteriologic al misiunii Sale si indeosebi valoarea mintuitoare a jertfei Sale. El a stiut ca rostul intruparii Sale este acela de a elibera lumea de pacat si de a-i da o viata noua prin infringerea mortii. El a stiut ca slujirea Sa consta tocmai in a chema pe pacatosi la mintuire (Mc.. 2, 17), in a cauta si a mintui „oaia cea pierduta” (Lc.,19, 12). Dar El a cunoscut ca mintuirea nu este cu putinta decit prin moartea Sa si de aceea a primit-o de buna voie. Desi ucenicii voiau sa pregateasca Pastele iudaic, initiat in Egipt, Iisus a devenit „Pastele” nostru, prin cinstitele Lui Patimi (I Cor., 5, 7). De fapt, pe cruce se realizeaza scopul intruparii Sale : „Nu trebuie, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa ?” (Lc., 24, 26). Mintuirea noastra s-a produs in lupta directa pe care Iisus dus-o cu moartea, pe cruce: „Acum este judecata acestei lumi; acum stapinitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (In, 12. 31).

In Patimile Sale, Iisus a aratat ca esenta vietii si a mintuirii consta in smerenie, evlavie si ascultare desavirsita fata de Dumnezeu. „In zilele trupului Sau, El a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mintuiasca din moarte si auzit a fost pentru evlavia Sa si, desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit si desavirsindu-Se, S-a facut tuturor ce-L asculta pricina de mintuire” (Evr., 5, 7-9). Patimile au fost in acelasi timp si momentul proslavirii Sale. Momentele din Saptamina Mare sint ca niste trepte pe scara descoperirii lui Dumnezeu in trupul lui Iisus.

Lupta cu moartea pe crucea Golgotei n-a fost un accident sau o infringere, ci o biruinta. De aceea invierea ramine momentul suprem al proslavirii Fiului si al revelatiei dumnezeirii Sale : „Dumnezeu L-a inviat dezlegind durerile mortii, intrucit nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea” (Fapte, 22).

Invierea este evenimentul central care a decis credinta apostolilor in divinitatea lui Iisus (Mt 28, 17), precum si intemeierea Bisericii: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra” (I Cor., 15, 14). Dupa Inviere, apostolii au inteles definitiv si plenar cine este Iisus Hristos si ce semnificatie are opera Sa. „Acest Iisus, pe Care Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos” (Fapte, 2, 36), a devenit „piatra din capul unghiului” (Fapte, 4, 1) a Bisericii, poporul Noului Legamint, pe care apostolii au zidit-o dupa Cincizecime, ca trup tainic al Domnului, prin puterea Duhului Sfint.

Dupa invierea Sa, timp de 40 de zile (Fapte, 1, 3) Iisus ramine impreuna cu apostolii sai pe care ii pregateste pentru misiune in lume, fagaduindu-le puterea Duhului Sfint. In acest rastimp, in centrul predicii Sale revine tema Imparatiei lui Dumnezeu, Apostolii au fost trimisi anume sa propovaduiasca apropierea imparatiei lui Dumnezeu (Fapte 19, 8), Desigur, activitatea apostolilor face parte din iconomia Duhului Sfint in Biserica, in care 1isus le-a incredintat un rol unic (Mt, 14, 8).

Evanghelistul Luca arata ca timp de patruzeci de zile dupa inviere, Iisus a ramas impreuna cu apostolii, invatindu-i despre imparatia lui Dumnezeu, in asteptarea trimiterii Duhului Sfint peste ei (Fapte, 1, 2-5), Iisus Hristos sfirseste viata si activitatea paminteasca inaltindu-se cu trupul la cer (Lc., 24, .51; Fapte, (9-11), unde sta de-a dreapta Tatalui (Fapte, 2, 33-34). El a fagaduit apostolilor Sai ca la sfirsitul lumii acesteia va veni iarasi plin de slava (II Pt., 3, 4; I In, 2, 28) Sa judece pe cei vii si pe cei morti, care vor invia cu trupul odata cu venirea Sa intru slava, si sa separe pe cei buni de cei rai (Mt 25, 31-46; Mc 7, 38). De aceea, „ziua Domnului” (Amos, 6, 18) va fi pentru unii ziua judecatii (Mt 10, 15; I Cor 3, 13), sau „ziua miniei lui Dumnezeu” (Rom,.2, 5), iar pentru altii „ziua eliberarii” (Ef., 4, 30).

Intorcindu-se in Ierusalim, apostolii carora li s-au alaturat „femeile”, Maria, mama lui Iisus si fratii Lui (Fapte, 1, 14) si alti ucenici – erau in asteptarea sarbatorii Cincizecimii si a pogoririi Duhului Sfint (Fapte, 2, 1, 5). (Cincizecimea era una din marile sarbatori ale poporului iudeu stabilita pentru a comemora primirea Legii pe Muntele Sinai, care se praznuia in Ierusalim, in vremea secerisului, la cincizeci de zile dupa Pasti), Cincizecimea a devenit sarbatoare crestina deoarece acum se intimpla botezul cu Duhul Sfint asupra apostolilor (Fapte, 2, 4) si deci are loc intemeierea Bisericii crestine, ca Trup al lui Hristos si templu al Duhului Sfint.

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

„Dictionar de Teologie Ortodoxa”, EIBMBOR, Bucuresti, 1981, pag 209-216.

Un gând despre “Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. Model la care ne raportăm.

  1. se stie foarte clar ca iisus christos a fost dragon. surse celeste de rang inalt sustin asta cu toata taria. pestera de cristal vibreaza doar la „dragon” nu si la „om”. dumnezeu e sus si vede totul, te-emete.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s