Astăzi se împlinesc 161 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. S-ar părea că s-a scurs aproape două secole şi nu ar mai fi nimic de spus nou despre Eminescu. Însă nu este aşa. Mihai Eminescu rămîne în continuare o comoară nevalorificată. Din anii de şcoală ne-a rămas în memorie imaginea “luceafărului poeziei noastre”. Poetul care a iubit, care a scris ceea ce a iubit, care a suferit şi care a murit ca ultimul romantic. Nu ştiu de ce, în şcoli Eminescu este învăţat de elevi doar ca poet, care a murit la “casa de nebuni”. În timpul liceului eram şi eu plin de romantism şi îndrăgostit de “Geniu Pustiu” de “Epigonii” de “Împărat şi Proletar”… Odată însă am găsit la sora lui tata un volum cu toată publicistica lui Eminescu, editată în perioada lui Ceauşescu. Atunci pentru prima data am aflat că Eminescu a fost o personalitate foarte activă şi implicată în viaţa românimii şi aprig luptător pentru tradiţiile noastre milenare. Am aflat că “Biserica (Ortodoxă) este mama poporului român”, am aflat ce fel de Românie vrea să vadă Eminescu pentru urmaşi – o Românie care va “să fie în Adevăr”, altfel “nici nu merită să fie”!
Mihai Eminescu poate fi numit cu fermitate precursorul elitei interbelice şi celor care au militat pentru Dumnezeu, Neam, Familie, Persoană. Valori eterne, piloni ai dăinuirii neamului românesc.
Deşi ni se spune că a murit în casa de nebuni fiind afectat de boli care mai decare mai abracadabrice, ulterior am aflat din aşa cărţi ca “Dubla sacrificare a lui Eminescu” de Teodor Codreanu, că Eminescu nu a fost nebun, ci a fost omorît la comandă. Revoltat fiind de regimul liberal al vremii a demascat minciuna, uneltirile contra romanimii şi a Romaniei pe care o iubea atât de mult el. Însă, grupurile oculte au pus la cale lichidarea lui. Masoneria a folosit cele mai inumane metode pentru a-l anihila pe “revoluţionarul-conservator”. Eminescu nu se putea împăca cu gândul că ţara lui este la cheremul străinilor şi încetul cu încetul, iarăşi subjugată. Revolta lui purta o energie creatoare, pentru că el nu avea scopul distrugerii, sau răsturnării unei ordini, ci mai curînd revenirea la tradiţie, renaşterea omului îmbrăcat în Adevăr. El vroia o Românie – fiică a Bisericii lui Hristos.
Astăzi, tinerii în special, duc lipsă de modeşe în societate. Nonvalorile preiau locul valorilor. Anterior a fi român însemna a apăra altarele Bisericilor, a păstra memoria strămoşilor şi hotarele Ţării, actualmente mulţi cînd spun că sunt români, de fapt subînţeleg – europeni. Este o mare greşeală şi o mare crimă faţă de memoria lui Eminescu. Suntem pe pragul pierderii identităţii noastre, ceea ce mai devreme sau mai tîrziu poate duce la dispariţia noastră ca neam.
În acest context Eminescu este un model. Un model pentru tînărul care nu se împacă cu minciuna, cu laşitatea, cu trădarea de neam, cu ponegrirea memoriei mormintelor de către străini, cu călcarea în picioare a Bisericii noastre Ortodoxe. Fiecare dintre noi trebuie să devină un luptător. Iar cea mai bună cinstire a memoriei lui Eminescu este să-i urmăm valorile pentru care a luptat, să luptăm pentru tradiţiile strămoşeşti şi să ne apărăm cu putere Biserica, neamul şi familia, mai ales acum cînd Eminescu este mai actual ca niciodată.




















One Response to Eminescu – modelul luptătorului revoluţionar-conservator