Prostul gust în Biserica

Faptele incredibile care se petrec în Biserica, inclusiv la nivel arhitectural, te fac sa te întrebi de n-o fi la mijloc mult formalism si multa ipocrizie. Uimesc dovezile prostului gust pe care le întâlnesti acolo unde te astepti mai putin: în Biserica. România este ca o femeie superba care a avut nefericirea sa cunoasca un barbat groaznic. Dupa ce a cucerit-o cu priviri mieroase, zâmbete înselatoare si promisiuni desarte, a mutilat-o. Fizic si sufleteste. Mai toti conducatorii acestei tari de o frumusete rara s-au comportat cu România brutal, fara discernamânt, fara dragoste, abuziv.

Au posedat-o salbatic si au dispretuit-o. N-am sa ma opresc acum asupra unor rani strict administrative. Dar deplâng nepasarea si eroarea, când nu a fost de-a dreptul decizia tembela, dintr-o zona care mi-e apropiata inimii. Urmele acestei relatii barbare se vad astazi, poate cel mai pregnant, si în partea bisericeasca a tarii.În ortodoxie, suntem tara cu cele mai multe biserici si manastiri, ca si cu cei mai multi calugari, dupa Rusia. În ultimii 18 ani s-au ridicat sute de lacasuri de cult, mii de români de ambe sexe au luat drumul manastirilor pentru a se darui lui Hristos. Dupa o asa explozie de credinta manifesta, te asteptai la mai multa grija fata de traditie si de urmele sale zidite. Faptele incredibile care se petrec în Biserica, inclusiv la nivel arhitectural, te fac sa te întrebi însa de n-o fi la mijloc mult formalism si multa ipocrizie. Uimesc dovezile prostului gust pe care le întâlnesti acolo unde te astepti mai putin: în Biserica. Pentru ca trebuie sa existe o armonie între presupusa frumusete sufleteasca a slujitorilor Bisericii si cea exprimata exterior – în comportament, în arta, în construirea si împodobirea bisericilor etc.

Pronia a facut ca în ultimul an sa strabat tara în lung si-n lat, sa cunosc preoti diversi (voi vorbi curând despre unii de mare ispravă) si sa aflu locuri splendide, în care troneaza imperial, ca suflari de foc ale Dumnezeu prefacute în piatra, biserici-monumente istorice. Dovezi ale iubirii de Dumnezeu ale acestui popor si masuri ale artei crestine la care s-au ridicat românii.

Pacatele noastre umbresc însa bucuria ochiului si a sufletului. Meschinaria si urâtenia acestor vremi murdareste totul. În Prahova, Tara Hategului, dar si în Maramures am vazut biserici de secol XIII – XIV si XV – XVI târâte în marginea unei societati tot mai globalizate, cu trufia înhamarii unor cai de rasa la caruta cu gunoi. Zidurile maiestuoase au primit acoperisul stralucitor, hilar ca un coif de clovn, din tabla inoxidabila. Pridvoarele lor – maiestrite în stil brâncovenesc, stefanian sau, pur si simplu taranesc – au fost închise cu glazvante de sticla colorata, ca toaletele publice. Ochii lor – albastriti de trecerea timpului, prin care Dumnezeu Însusi îsi strecoara Fiinta întreita la Sfânta Liturghie -, au fost “renovati” indecent cu termopane de spital.

Depasind exteriorul dezamagitor, încerci sa te reculegi, adulmecând parfumul anilor de istorie, în interiorul bisericilor acestea. Alte orori. Picturi asternute ca un vis în culori pe zid, acum câteva sute de ani – acoperite de poze si tablouri religioase pe carton si pânza, sub garda unor pojghite de sticla, care vor sa vorbeasca, fals, despre “valoarea” lor. Si, în Ardeal cel putin, de stergare “traditionale”, cusute în casa cu chipuri de sfinti de iarmaroc, care înveselesc fara noima orice colt.

Preotii-parohi se scuza ca au îngaduit una ca asta: “Asa vor credinciosii”. Comunitatea îsi ajusteaza gustul cel mai adesea dupa puterea ei financiara, dar tot prostul gust este decisiv.

Statul, prin Oficiu pentru Patrimoniu si Directiile Judetene de Cultura, are obligatia sa vegheze asupra fiecarei interventii în lacasurilor vechi de sute de ani. Patriarhia are si ea un modest rol de observator-centralizator al miscarilor din domeniu, dar fara drept de hotarâre.

Dupa felul în care actioneaza, însa, aceste institutii par a se misca numai între doua atitudini, la fel de paguboase: nepasare si compromis.

Claudiu Târziu

SURSA: Revista ROST