MĂRTURIA UNEI TINERE MAME CARE A REFUZAT SĂ FACĂ AVORT

Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vietii în inima: „Sa pastrez copilul acesta sau nu?”Se spune ca Dumnezeu ne vorbeste prin cai pe care nu le banuim, ca El, într-un mod indirect comunica spiritului, constiintei noastre. În mod sigur, indiferent de religia în care ne-am nascut sau la care am aderat, Dumnezeu este alauri de noi printr-o iubire parinteasca, pura, infinita.

E ceea ce am învatat singura, e ceea ce am descoperit în inima mea, e ceea ce m-a salvat nu doar pe mine ci pe cea mai minunata fiinta din viata mea, copilul meu.

Femeile care fac avorturi sunt si ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile, sunt mintite ca nu exista nici un copil, ca totul este doar o adunatura de sânge sau mai grav nici nu vor sa stie ce se petrece cu adevarat în interiorul lor sperând ca aceasta le va ajuta sa nu se simta vinovate. Dar oare este indiferenta atât de puternica încât sa vindece o rana a sufletului?

Scopul acestei marturisiri nu este de a aprofunda rana celor care înainte de a face un avort, nu au stiut ce înseamna cu adevarat acest lucru. Rana lor ramâne oricum deschisa, poate pentru tot restul vietii. Nu le judecati, ajutati-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea întelege ce li s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred ca sunt în masura sa le înteleg pentru ca, marturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o gresela ireparabila am fost într-adevar la un pas de cea mai mare greseala din viata mea, aceea de a-mi ucide copilul nenascut.

***

Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parca doar ieri eram copil… Ma gândesc la mama întotdeauna cu drag. Desi atât de imperfecta în perfectiunea ei, pentru mine e cea mai minunata fiinta de pe pamânt. Nu as putea spune ca mi-a lipsit vreodata iubirea parinteasca, ba dimpotriva a fost mai mult decât meritam. Am fost un „copil” foarte iubit, cred ca mai sunt înca, desi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greselile unui om care, vorba aceea, crede ca pielea lui e mai piele decât a celorlalti. Acum nu as mai lua asta în gluma. Nu e mai bine sa traiesti totul pe pielea ta, credeti-ma! Fiti destepte, învatati din greselile celorlalti ca altfel s-ar putea sa ramâneti fara voi însiva, fara ceea ce sunteti, acel ceva care va face sa sperati, sa credeti, sa existati, sa vreti sa traiti.

Se stie ca în zilele noastre, sexul nu mai este un subiect tabu, e relativ simplu sa-ti gasesti un „partener de joaca” si putini se vor simti ofensati de aflarea vreunui detaliu întâmplator despre cum, când si unde s-a întâmplat. Este evident ca societatea nostra a „progresat”. Totul e o masca, un monstru care se fardeaza excesiv, pentru a-si masca imperfectiunile atât de evidente. Si eu si voi avem destule prietene care, de la vârste fragede înca, au experimentat cele mai deocheate pozitii ori practici sexuale. Si ce?… Mare-i gradina ta Doamne… dar de ce mai nou, toti sar gardul… afara din ea?

„Stii as avea ceva sa-ti spun…am mai facut un avort…nu e mare lucru…as mai face-o înca o data doar pentru anestezie, ce faina senzatie a fost.”

E cea mai socanta dezvaluire pe care am auzit-o în viata mea. E marturisirea unei foste colege de liceu care la doar 16 ani avea deja doua avorturi la bord. „L-am facut si pe asta marinar, saracul” se confesa aprinzându-si tigara. Ce gluma proasta… ce inima împietrita! Comentariile sunt de prisos. Sa lasam judecata în mâinile lui Dumnezeu. Ce poate un copil sa înteleaga dintr-un avort? Avea în clasa mai multe colege care trecusera prin experienta ei si devenise deja un „secret” din acelea care se împartasesc în mare taina, tuturor care vor sa-l afle. Oribil, mie nu mi se va întâmpla!… si ma gândeam în sinea mea… daca eu as fi fost în locul ei, ce as fi facut.

Întotdeauna am iubit copiii, creaturile acelea micute, pline de viata, care te fac sa zâmbesti atât de des, mereu puri si veseli, atât de dragalasi si nevinovati. Îi iubeam atât de mult si de vizibil încât mama îmi spunea când în gluma când în serios: „Mai lasa-i încolo si pe copii, ca nu-i bine sa-ti fie asa de dragi. Se spune ca femeile care iubesc prea mult copiii nu-i pot avea.” Gândul acesta ma speria de moarte, pur si simplu nu puteam sa-mi închipui viata fara copii si îmi spuneam în sinea mea, …mai bine moarta decât stearpa!

Saraca mama…de unde era sa stie ea?

„…la urma urmei nu e decât un cheag de sânge…”, îmi spunea ea la câtiva ani dupa aceasta, încercând disperata sa ma faca sa renunt la ceea ce pentru mine era cel mai mare paradox. Cel mai frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment din viata mea si mi se parea ca traiesc un cosmar din care trebuia sa ies. Trebuia sa existe o modalitate.. .

***

Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o tânara cu sperante si o gramada de vise, iubeam ca un copil si ma distram nebuneste, uneori mai mergeam pe la biserica… simteam un gol…dar nu avea prea mare importanta. Am descoperit întâmplator ca eram gravida în prima luna. O sperietura prea mare, prea devreme. O prietena de-a mea, patita deja, a insistat sa fac un test de sarcina când i-am spus ca-mi întârziase ciclul câteva zile. „Niciodata nu am avut cicluri regulate nu cred ca am de ce sa ma sperii…”, i-am spus calma.

Dar atunci de ce simteam ca se întâmpla ceva în interiorul meu. Era un sentiment ciudat, era ceva acolo, ceva ce înca nu simteam dar care se chinuia sa transmita trupului meu semnale disperate. „Bine…hai sa fac testul, de dragul tau…”i-am spus râzând „…si dupa, o sa te cert ca m-ai speriat degeaba”. Se putea citi în ochii ei incertitudine, ea avea deja o fetita, se casatorise gravida si cu toate ca nu avea un sot perfect era atât de îndragostita de fetita ei încât restul erau detalii nesemnificative.

Testul care indica doua liniute rosii m-a lasat muta. Am cazut în baie si singurele cuvinte care îmi treceau prin minte erau: Nu e adevarat…nu poate fi adevarat! Curând a aflat si prietenul meu. Ma sustinea orice decizie as fi luat; eram un caz „norocos”. Pentru mine însa asta era prea putin semnificativ, conta cel mai mult reactia parintilor mei. Nu puteam sa-i pierd pe ei…pe ei care îsi pusesera toate sperantele, toata încrederea, toata iubirea în mine.

Mai am un frate. Parintii ne iubeau la fel de mult. De ce tocmai eu? Nu puteam sa-i dezamagesc. Erau atât de buni, atât de iertatori dar cu siguranta nu m-ar fi putut ierta pentru asa ceva, era peste putinta. Am repetat testul, tot pozitiv. Am fost la medic, sarcina era prea mica pentru a fi detectabila la ecograf de orice fel. Se punea problema unei sarcini extrauterine. În disperarea mea speram sa fie asa desi asta ar fi implicat o posibila operatie de extirpare a trompei în care era localizata sarcina dar atunci decizia nu mai era în totalitate a mea, eram oarecum obligata la o singura decizie…

I-am spus mamei. Soc… disperare, plâns… Ea a fost cea care m-a îndrumat sa merg la al doilea medic. Era convinsa ca voi face avort. Asa ceva nu trebuia sa se întâmple, aveam de terminat o scoala, eram necasatorita si „prea tânara ca sa ma leg la cap”. Eram speriata si aveam nevoie de cineva care sa ma ajute sa decid… când de fapt decizia era luata deja.

Prietena mea, se ruga de mine insistent sa nu renunt la copil, ea stia ce înseamna sa treci prin asta. Era disperata si se ruga pentru mine la Dumnezeu sa ma ajute sa nu fac avort. Mai aveam înca doua bune prietene care mi-au spus ca se vor ruga pentru mine si copilasul meu. La sugestia uneia dintre ele, am acceptat sa vorbesc cu un preot înainte de a merge la medic pentru ca duceam o lupta infernala cu mine însami, erau momente de cosmar.

Întotdeauna mi-am dorit copii si Dumnezeu tocmai îmi facuse unul cadou însa era ca o cârja data unui om sanatos. Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugaciunile facute la disperare: „Doamne, decât sa ma pierzi pentru totdeauna mai bine da-mi o palma!”. Fraza aceasta, tin minte, am scris-o si am sters-o de mai multe ori înainte sa o rescriu definitiv. Si azi mai tin caietul în care am scris-o. Mi se parea greu sa ma rog si de aceea o faceam de cele mai multe ori în scris. Asa reuseam sa ma apropii mai usor de Dumnezeu.

Am discutat cu preotul care desigur a protestat vehement împotriva avortului, ma asteptasem la asta desigur. M-a surprins însa si m-a marcat cel mai profund dintre îndemnuri si cred ca sunt datoare sa o spun tuturor femeilor:

„Nu îti cladi fericirea pe mormântul copilasului tau!!! Desi e mic, are viata si simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viata, pentru ca viata e numai de Dumnezeu data si doar El are dreptul sa o ia !!!” E ceea ce a înclinat balanta, ceea ce l-a salvat pe copilasul meu.

Am decis atunci ca nu voi consemna în mod voit la uciderea propriului meu copil, nu voi deveni o criminala, voi deveni mama.

Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotarâta, nici mama, nici tata si nici fratele meu, nici nimeni, nu ar mai fi putut sa spuna ceva care sa ma faca sa renunt la copilasul meu. Desi au sperat pâna în ultimul moment când deja era prea târziu pentru vreo interventie. .. ce cuvânt simplu folosesc oamenii pentru o crima atât de monstruoasa, copilasul meu s-a nascut. Are 1 an si doua luni în prezent, e baietel si nu cred ca-i voi putea multumi vreodata suficient de mult lui Dumnezeu pentru „palma”aceasta atât de „dureros de dulce” pe care mi-a aplicat-o. Parintii, fratele meu, sotul, toata lumea îl adora de-a dreptul si pe buna dreptate; e un istet, un copil cum nu mi-as fi putut închipui ca voi avea. O minune de omulet, atât de disperat dupa mine, mama care i-a dat sansa de a trai. Acum realizez ca iubirea este nelimitata, infinita.

***

E minunat sa fii mama. Va doresc din tot sufletul meu sa fiti mame, atunci când Dumnezeu va hotarâ pentru voi. Un copilas nu va fi niciodata motiv de suparare, el nu poate aduce decât fericire.

Credeti pe cuvânt o mama fericita. Nu uitati îndemnul de mai sus !!! Mi-aduc si acum aminte de un vis pe care l-am avut cu mult timp în urma, un vis în care salvam un bebelus de la înec si Sfânta Mama a lui Isus îmi punea pe mâna o bratara de aur. Am înteles visul doar dupa ce mi-am revenit din socul trait, dupa ce deja îmi salvasem propriul copil de la moarte. Dumnezeu ne vorbeste în inimile noastre, ne avertizeza, într-un fel sau altul, trebuie doar sa constientizam asta. Nu demult am vazut documentarul „Strigatul mut”. Îl gasiti usor pe GOOGLE. Nu va fie frica sa îl vizionati înainte sa luati o decizie. Daca nu va e frica sa va condamnati propriul copil la moarte nu ar trebui sa va fie frica sa vedeti cum va muri. NU VA UCIDETI COPIII!!! Cred ca restul cuvintelor sunt de prisos.

Daca nu va este indiferenta salvarea unor oameni de la moarte sau daca deja ati trecut printr-o asemenea experienta distrugatoare, constientizati si regretati cele facute trimiteti aceasta marturie tuturor femeilor pe care le cunosteti, prietenilor vostri, cunostintelor si chiar daca o singura viata nevinovata va fi salvata, daca o singura mama va decide pentru viata copilului ei, cu siguranta Dumnezeu îsi va aminti de noi.
Ancuta C.