În cadrul pelerinajului la mănăstirile din nordul Moldovei, ni s-a organizat şi o excursie la mănăstirile din judeţul Suceava. Ghid în această călătorie, ce a durat o zi, ne-a fost ieromonahul Teofan.
Un prim punct pe traseu a fost Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, ctitorită de Bogdan Vodă (1359-1365). Incinta bisericii e una dintre cele mai vechi necropole care există în spaţiul românesc. Pe lângă domnitorii Bogdan I, aici mai sunt îngropaţi Laţcu I, Ştefan I, care i-a bătut pe unguri la Gindău în 1395, dar şi principese moldovene – Cneajna Anastasia, fiica lui Laţcu, Stana, mama lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527). De asemenea, necropola cuprinde şi mormintele mai multor personalităţi religioase, printre care Sf. Leontie de la Rădăuţi, care a fost Episcop în secolul al XVI-lea. La un moment dat, mănăstirea a fost desfiinţată, dar după 1918 şi-a reluat activitatea, astfel că astăzi în incinta Bisericii Bogdana funcţionează o mănăstire de măicuţe.More… Drumul l-am continuat vizitând Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, al cărei Biserică poartă hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou, ucis la Cetatea Albă (în 1332), au fost aduse de domnitorul Alexandru cel Bun la Mirăuţi (lângă Suceava), în anul 1402, fiind mutate în veacul al XVI-lea la locul actual. De-a lungul Evului Mediu, acest Sfânt a fost protectorul Moldovei. În incinta mănăstirii ne-am întâlnit cu ÎPS Pimen, care ne-a vorbit despre puterea rugăciunii şi despre importanţa lui Mihai Eminescu în cultura religioasă română. ,,Eminescu a fost credincios. Scrie undeva: ,,să mergem la mormintele voievozilor noştri, aşa cum mergem la împărtăşanie”. Despre mănăstire ne-a spus următoarele: ,,Aici ard lumânări curate din ceară, ceea ce ajută la conservarea picturii. În vechime veneau la moaşte şi din Polonia, pentru că au stat o vreme şi acolo (1686-1783 – n.n.). Hramul bisericii e Sf. Gheorghe, dar oamenii vin de Sf. Ioan. După tradiţie, în 24 iunie au sosit moaştele lui Ioan cel Nou. Tot într-o zi de 24 iunie au fost opriţi de ploaie tătarii” (în anul 1622 – n.n.).
Următoarea ţintă a vizitei a fost Mănăstirea Dragomirna (a cărei denumire ar însemna din slavonă ,,iubitor de pace, iubitor de linişte”), aflată oarecum departe de drumurile cu circulaţie rutieră intensă, fiind situată într-un loc liniştit. A fost ctitorită de Anastasie Crâmca (începută pe la 1609), fiind una din puţinele lăcaşuri sfinte ce nu a fost ctitorită de domnitori şi care îmbină stilul bizantin cu barocul polonez. Înălţimea bisericii al cărei hram e ,,Pogorârea Sfântului Duh” e impresionantă – 42 de metri. Printre cei care au ajutat la construcţia Bisericii a fost şi familia boierului Stroici, a cărui rugăminte a fost să nu fie pomenit în pisanie, dorinţă ce a fost respectată de Anastasie Crâmca. Mai târziu biserica a fost înconjurată de ziduri impresionante – stil fortăreaţă – de către domnitorul Miron Barnovschi. Moaştele pe care le are biserica sunt cele ale lui Iacob Persul, care a fost martirizat la 27 noiembrie 421.
Măicuţele de la această mănăstire au fost extrem de primitoare şi ne-au servit şi masa. Abia atunci ne-am dat seama că era aproape ora 3 şi că nu reuşeam la celelalte mănăstiri pe timp de ziuă. Cu puţin timp înainte de a se fi întunecat am ajuns la Mănăstirea Voroneţ, aflată la poalele munţilor, fiind vestită pentru culoarea albastru cunoscută ca albastru de Voroneţ. O mănăstire care a fost construită pe timpul lui Ştefan cel Mare, în anul 1488, în trei luni şi trei săptămâni, pictată în interior în 1496 şi în exterior pe vremea lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), de un elev al lui Daniil Sihastrul. Biserica este reprezentativă pentru stilul moldovenesc şi are cea mai mare pictură exterioară bisericească ce reprezintă Judecata de Apoi, din lumea ortodoxă! Pe de altă parte, soarta mănăstirii a fost destul de tragică – închisă de austrieci, redeschiderea ei a avut loc abia la începutul anilor 1990, după ce a funcţionat ca muzeu.
Deja se înnopta de-a binelea atunci când am ajuns la Mănăstirea Moldoviţa, ridicată în anul 1532 şi pictată în 1537. Aceasta a fost a doua ctitorie a lui Petru Rareş şi a cărei culoare specifică este galbenul, culoare ce apare dominant în vestimentaţia familiei ctitorului, reprezentată în naos. Hramul bisericii e Bunavestirea şi are printre elementele unice: pridvorul deschis, forma de navă şi scaunele de lemn, care datează din timpul voievodului ctitor, abia acum fiind atacate de carii!
Fiind a doua ctitorie a lui Petru Rareş, nu are morminte cu reprezentanţi ai familiei domnitoare, aceştia aflându-se la Mănăstirea Probota.
Ultima mănăstire vizitată a fost Suceviţa, care e şi mai târzie decât Voroneţ şi Suceviţa. Deşi era trecut de 7 seara, mănăstirea era deschisă, oficiindu-se vecernia la care participau şi oameni de la faţa locului. Fiind situată adânc în munţi, această mănăstire a suferit cel mai puţin de-a lungul timpului. Culoarea ei predominantă e un verde specific, ea încheind şirul bisericilor cu pictură exterioară. A fost ctitorită de domnitorul Ieremia Movilă, care este reprezentat în interior după toate exigenţele ceremonialului bizantin. După cum ne-a mărturisit măicuţa care ne-a însoţit, ,,Ieremia Movilă (domn 1595-1606 – n.n.) a fost foarte credincios. În cronici scrie despre felul cum participa la slujbe, iar toate obiectele de cult le-au dat bisericii din toată inima. Aici de 400 de ani zilnic se face Liturghie” (mănăstirea a fost dintre puţinele care nu au fost închise de austrieci – n.n.). Printre elementele ce ar putea servi motiv pentru o nuvelă atât de tragică, cât şi romantică, e o capsulă cu o şuviţă de păr care se află în muzeul mănăstirii. Soţia lui Ieremia Movilă (decedat în 1606), Doamna Elisabeta Movilă, aflând în anul 1615 că va fi luată de tot la turci, a trimis mănăstirii capsula cu această şuviţă, ca măcar ceva din ce îi aparţinuse să ajungă la mănăstirea în care ar fi trebuit să fie îngropată alături de soţul ei.
Despre rugăciunea inimii În timpul aflării la Putna, în una dintre seri, ieromonahul Marcu ne-a ţinut o conferinţă despre rugăciune. În principal s-a referit la unul din vârfurile pe care le-a avut ortodoxia românească în secolul al XX-lea, şi anume – ,,Mişcarea de rugăciune din anii 1946-1952, ai cărei membri susţineau în incinta mănăstirii Antim (din Bucureşti) conferinţe pe teme spirituale. Au fost arestaţi aproape toţi şi închişi pe 15-20 de ani. Ne putem întreba oare de ce a îngăduit Dumnezeu aceasta? Părintele Sofian (originar din Basarabia) spunea că puşcăria l-a făcut să-şi poată arunca mintea în Sus. Cu toţii au putut gusta din adevărata libertate”. Denumirea mişcării din care au făcut parte se numea ,,Rugul Aprins”, membrii ei practicând cu toţii rugăciunea inimii. Această practică a fost iniţiată în veacul al XIV-lea în Imperiul Bizantin de mişcarea isihastă (denumirea venind de la grecescul isihia = linişte) şi consta din spunerea permanentă a rugăciunii – ,,Doamne Iisus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-Mă pe mine păcătosul”. La un moment dat, rugăciunea nemaifiind spusă de minte, ci intrând în inima omului.
,,De ce denumirea ,,Rugul Aprins”? Pentru că la Muntele Sinai, Dumnezeu a făcut pe Moise să vadă rugul care lumina, dar nu ardea. Aşa e şi rugăciunea curată. Maica Domnului e cea semnificată de Rugul Aprins”. Despre rugăciune au vorbit la vremea lor Părintele Cleopa, care a precizat că aceasta poate fi ,,cu gura, cu buzele şi interiorizat”. În schimb, Părintele Sofian a vorbit foarte rar despre rugăciune, considerând că ea trebuie rostită, fie în picioare, fie aşezaţi, dar lăsând toată grija cea lumească. Rugăciunea făcută fără atenţie este nulă. De aceea, când simţim că ne-a zburat gândul, trebuie să ne întoarcem la locul de unde ţinem minte rugăciunea. Din păcate, noi nu mai avem tăria bătrânilor de a ne ruga. Dar măcar ,,Doamne miluieşte” trebuie să zicem. Astfel, în timp, rugăciunea ne va deveni mai fină, curăţită”.
Vorbind despre scopul rugăciunii, ieromonahul Marcu a menţionat că acesta este „de a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră”. La o întrebare legată de tehnica în care ar trebui să ne rugăm, Părintele Marcu a răspuns că ,,problema nu e de tehnică, ci de sinceritatea cu care vrem să îl găsim pe Domnul nostru”. Aici existând două situaţii, prima e atunci ,,când ne rugăm cu umilinţă şi ne simţim ca atare, iar a doua e când simţi harul”, atunci ,,nu te mai ruga, ci smereşte-te cât mai mult”. În final, părintele ne-a zis că ,,Dumnezeu nu caută la ceea ce ai fost sau ceea ce eşti, ci la ceea ce vreai să fii. Cheia e la noi! Uşa se deschide numai din interior”!
Mişcarea ,,Rugul Aprins” a avut printre membrii săi pe Parintele Daniel (fostul poet Sandu Tudor), Părintele Sofian, poetul Vasile Voiculescu şi multe alte personalităţi, sufletul mişcării fiind un preot fugit din Rusia, Ioan Culâghin, duhovnicul Episcopului de Rostov, arestat de autorităţile sovietice.
Marius TĂRÂŢĂ (ASCOR), pentru FLUX
Putna – Ierusalimul neamului românesc
Stanislav Dohot, „Noua Generaţie”
Ar fi bine ca toţi tinerii să viziteze asemenea locuri pentru a-şi reîmprospăta cunoştinţele. Şi de a fi în comuniune, prin rugăciune, cât mai apropiată cu Dumnezeu, pentru a putea depăşi acele dileme în care sunt supuşi în multe cazuri.
Sunt impresionat. Am simţit în suflet lucrarea lui Dumnezeu în acel loc binecuvântat de El prin Sfântul Ştefan, Daniil Sihastrul, Sf. Ghenadie şi alţii. Pe bună dreptate a numit Eminescu Putna ,,Ierusalimul neamului românesc”.
Vom menţine taina luminii salvatoare aprinsă la Putna
Natalia Mihai, „Noua Generaţie”
Călătoria la Putna a fost o minune în viaţa mea. Ospitalitatea de care am avut parte a fost extraordinară. Cel mai important lucru este că am învăţat cu adevărat să ne apropiem de Bunul Dumnezeu. Ni s-au deschis alte uşiţe decât ştiam noi, am înţeles altfel cât de importantă este credinţa în viaţa de zi cu zi. Acest lăcaş sfânt ne-a binecuvântat odată ce i-am trecut pragul. Călugării de la Putna ne-au explicat ce este cu adevărat – Rugăciunea Inimii, ce este calea spre mântuire. Ne-am reîntors cu toţii schimbaţi, încrezători că vom menţine taina luminii salvatoare aprinsă la Putna. Crezul meu este că fiecare dintre noi trebuie să-şi dedice măcar o mică parte din timpul mereu ocupat Bunului Dumnezeu şi, în special, unei vizite în casa Domnului.
Rugaţi-vă neîncetat!
Octavian Racu, ASCOR Rugăciunea este discuţia sufletului cu Dumnezeu 
prin care sufletul se hrăneşte mereu cu har. Odată ce aceasta este întreruptă, sufletul se usucă, se vestejeşte, devine insensibil la gânduri bune şi vulnerabil la gânduri rele, iată de ce Apostolul Pavel porunceşte tuturor creştinilor: “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17)
Să nu uităm niciodată de „bateriile noastre spirituale”, menţinându-le în permanenţă conectate prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” la Cel de Sus şi viaţa noastră va fi mereu plină de bucurie şi lumină.
bravo cezar, dar eu tot vreu la manastire in Romania!!!
Bravo celor care au organizat acest pelerinaj, Doamne ajuta si mai departe si inger pazitor la drum celor care acum sint in drum spre manastire, iar tie—-MARI SUCCESE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Cezar,esti bravo!!! s-a shtiut intotdeauna k Dumnezeu este cu noi, doar k noi nu il vedem, dar daca am fi mai smeriti, cu mai multa credinta in dumnezeu, atunci la sigur k vom simti in jurul nostru doar har dumnezeiesc, iar o vizita de acest fel la locurile sfinte este doar spre binele nostru si spre implinire sufleteasca.
sunt super manastirile din romania acolo unde eu merg deobicei si cred ca as merge oricand ca acolo ma simt cel mai bine. si daca o sa ma iesi si pe mine nu o sa ma supra
)
Putna este locul in care am simtit prezenta lui Dumnezeu. Sunt locuri extraordinare. Iar cand urci spre Crucea din firful dealului prin zapada, cred ca te simti in al noualea cer.
Doamne ajuta!
Stiu si eu e super acea cruce de la Putna imi da multa energie pozitiva, dupa ce urc in virful dealului la ea, de cite ori merg de atitea ori urc
.
E super Putna.
MANASTIREA PUTNA ESTE UN COLTISOR DE RAI IN CARE REVIN MEREU CU MULTA BUCURIE .ACOLO LUCREAZA DUMNEZEU ,ACOLO IL GASESTI ACOLO POTI VORBI CU EL PRIN RUGACIUNE.SFINTI PARINTI CARE SLUJESC ACOLO .CINTARILE LOR INGERESTI AMESTECATE DE BATAILE CLOPOTELOR MERGETI SA VEDETI CU OCHII SUFLETULUI SI SA SIMTITI CEEA CE NU A-TI SIMTIT VREODATA MANASTIREA PUTNA ESTE CA PORTITA SPRE RAI EA ESTE DESCHISA MERGETI SI-MI VETI DA DREPTATE .ACOLO PRIN BLINDETEA SFINTILOR PARINTI PRIN DRAGOSTEA CARE O POTI CITI IN OCHII LOR POTI PRIMI PACE IN SUFLET ASA CUM AM SIMTIT SI EU CUNOSCINDUL PE PARINTELE MARCU CARE IL CONSIDER UN LUCRATOR A LUI DUMNEZEU CARE MI-A DAT O MARE BUCURIE SI SFATURI DE MULT PRET.MA ROG LUI DUMNEZEU PTR. PUTNA PTR. CEI CE SLUJESC ACOLO SAI BINECUVINTEZE DUMNEZEU SI SA AIBA PARTE DE RAIUL CEL VESNIC AMIN
Nici o carte nu vă poate învăta adevăruri mai profunde ca Evangheliile. Veti răspunde: “Le-am citit, dar nu am găsit nimic în ele. De aceea căutăm acum în alte religii: chineză, hindusă, japoneză, musulmană… “. Bine, dar aceasta o faceti pentru că nu ati înteles nimic din nemăsurata Întelepciune care se află în Evangheliile scrise pentru voi, si căutati Lumina în alte învătături, ce nu vă sunt destinate!
Da, stiu, sunteti sătui de texte cunoscute, vreti să schimbati putin hrana. Dar este periculos să o căutati în învătături pe care nu le întelegeti, care nu sunt făcute pentru structura voastră, pentru mentalitatea voastră. Ceea ce este pentru voi este învătătura lui Hristos. Dar nu ati citit-o serios si nici nu ati meditat suficient asupra ei. Căutati altceva, bine, dar în ce scop?
Adesea urmăm o învătătură orientală pentru a ne mândri în fata altora, pentru a le arunca praf în ochi sau, pur si simplu, pentru a ne singulariza în fata propriilor nostri ochi. Dar aceasta nu serveste la nimic, aceasta dovedeste doar că iubim extravagantele si nu simplul adevăr. Îl părăsim pe Hristos, dar pentru a urma pe cine?” [7;166].
Citatul reprodus mai sus nu îi apartine vreunui părinte duhovnicesc cu viată sfântă, îngrijorat de apostazia contemporană. Nu îi apartine nici măcar vreunui crestin ortodox, îndurerat de cresterea numărului celor care dispretuiesc Evanghelia înainte de a încerca să îi afle valoarea. Ci îi apartine celebrului întemeietor al Fraternitătii Albe Universale, Omraam Mikhael Aivanhov, un alt “înainte-mergător al Antihristului”, si face parte din lucrarea Un nou înteles al Evangheliilor.
Fragmentul lasă impresia unei ancorări în cunoasterea Sfintelor Scripturi si pare un îndemn adresat celor care vor să caute adevărul pe meleaguri străine să renunte la aceste tentative (desi din el reiese ideea că învătătura lui Hristos nu este valabilă si pentru cei care au o altă “structură spirituală”; dar Hristos S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor, si nu a trasat o hartă care să îi delimiteze pe alesii săi de ceilalti oameni).
Întreaga învătătură a lui Omraam este cât se poate de pacifistă, plină de cuvinte precum sperantă, Dumnezeu, dragoste, liniste, credintă. Multi crestini consideră că au găsit în povetele sale resursa necesară pentru a-si schimba viata, pentru a merge pe calea păcii si armoniei, purtându-L pe Hristos în suflete. Dar învătătura Fraternitătii Albe, ca toate “noile învătături” prin care se descoperă “noi întelesuri” ale Sfintelor Scripturi sau ale credintei crestine, este o perfidă deformare a adevărului.Admin
Războaie şi veşti de războaie
O naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni şi o împărăţie împotriva altei împărăţii
Foamete şi cutremure
Profeţi falşi, care vin în Numele lui Iisus
Mulţi oameni vor fi înşelaţi de profeţii falşi
Profeţii falşi vor face semne şi minuni
Adevăraţii creştini vor fi persecutaţi
Dragostea oamenilor pentru Dumnezeu va descreşte
Evanghelia va fi predicată în întreaga lume
„Urâciunea pustiirii” (un lider mondial, care se va da drept Dumnezeu)
Mari nenorociri
Modificări ale soarelui, lunii, stelelor
Adevăraţii urmaşi ai lui Iisus vor fi adunaţi în jurul Lui
Întoarcerea lui Iisus
Iisus îi judecă pe oameni pe pământ
Câteva texte de bază, care vorbesc despre „răpire”, acel eveniment când adevăraţii urmaşi ai lui Cristos vor fi ridicaţi pentru a se întâlni cu El în văzduh, sunt: Matei 24:31, Marcu 13:27, 1 Corinteni 15:51-52, 1 Tesaloniceni 4:16-17 şi 2 Tesaloniceni 2:1-4.
+ + +
De asemenea, ar trebui să vorbim şi despre felul în care vor arăta zilele din urmă. Iată ce ni se spune:
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, mândri, defăimători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, vorbitori de rău, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4).+Amin
De Parintele
/ CAZACU GHEORGHE email : cazacu152001@yahoo.it
Diacon Gh. Cazacu
Parinte diacon frate , al suferintelor timpuri de trista amintire , in prelegerea noastra de astazi sa continuam calatoria noastra spirituala pe drumul credintei spre biserica Tiatira, cea de a patra biserica crestina locala din cele sapte biserici carora Domnul, în cartea Apocalipsa le trimite cîte o epistola prin pana profetica a apostolului Sau Ioan. Dar sa nu uitam ca, asa cum am subliniat si în celelalte prelegeri, de fapt, calatoria noastra de la o biserica la alta simbolizeaza tocmai experienta bisericii crestine desfasurata în sapte etape, pornind din zilele apostolilor pîna la momentul întoarcerii în slava a Domnului nostru Iisus Christos. Succesiunea acestor sapte epistole cît si a mesajelor divine speciale pentru fiecare din ele, ne da posibilitatea sa privim asupra bisericii cu ochii cu care priveste Domnul Iisus Christos. Biserica Tiatira sta ca un simbol al celei de a patra etapa sau perioada a bisericii crestine universale, biserica Evului Mediu.
Mac Carol, un comentator de seama spune ca aceasta perioada reprezinta timpul suprematiei papale, perioada care a început în secolul 6 cu instalarea pe tronul Romei a primului papa. Filip Mauro, un alt comentator renumit a scris urmatoarele: “Parerea noastra este ca în aceasta epistola catre Tiatira ne este dat sa vdedem începutul acelei capodopere satanice de amagire, de monstruoasa erezie a carei deplina dezvoltare s-a manifestat în romanism.” Despre aceeasi perioada, un alt comentator protestant Josef Zeiss, avea sa scrie: “Apoi a urmat perioada Tiatira, o epoca de purpura si glorie pentru preotia corupta si de întuneric pentru adevar, o epoca de dominatie clerica, cînd biserica a uzurpat locul lui Christos, iar martorii lui Iisus erau aruncati în închisori, pusi pe rug sau torturati de inchizitie; o epoca de întronare a profetilor falsi si care avea sa dureze pîna în zilele lui Luther si ale reformatiunii”. Dar iata acum o alta interpretare care apartine unui eminent teolog catolic B. Holzhauser, ale carui comentarii sînt privite cu mult respect de biserica Romano Catolica si considerate ca fiind inspirate. Iata cuvintele lui: “Tiatira, a patra perioada a bisericii, a început atunci cînd caderea Romei pagîne a fost un fapt împlinit. Trupul bisericii, liberat de furia persecutiei, a alunecat de la înalta ei chemare si a îmbratisat luxul”. Acest mesaj descopera starea launtrica a bisericii Evului Mediu care s-a întins din secolul 6 pîna în secolul 15. Daca urmeaza sa aplicam acest mesaj celei de a patra biserici, din punct de vedere istoric se poate spune ca între ea si perioada Evului Mediu exista o coincidenta remarcabila, deoarece atît biserica cît si lumea vorbeste despre perioada Evului Mediu. Tiatira se afla la mijlocul celor sapte biserici si de aceea sta ca un simbol al bisericii Evului Mediu. In aceasta ordine de idei este interesant de notat faptul ca mai toti cercetatorii profetiilor biblice care au trait în epoca reformatiunii au fost aproape în unanimitate de acord ca Roma imperiala a împlinit profetia din cartea lui Daniel de la capitolul 7, care vorbeste despre a patra fiara, iar ca Roma papala a împlinit detaliile aceleiasi profetii despre cornul cel mic. Acelasi acord de pareri este vazut si în ce priveste profetiile despre omul faradelegii, despre care a vorbit apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni, cît si în ce priveste profetiile din Apocalipsa 13 care vorbesc despre fiara si a celor din Apocalipsa 17 care vorbesc despre Babilonul mistic, alaturi de profetia despre Izabela, decazuta profeteasa din epistola catre Tiatira. Si acum, voi da citire epistolei Domnului Iisus catre biserica din Tiatira. Aceasta epistola se gaseste în Apoocalipsa 2,18-29:
“Ingerului bisericii din Tiatira scrie-i: “Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa, ‘Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi. Dar, iata ce am împotriva ta. Tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorocita sa învete si sa amageasca pe robii mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei. Iata ca am s-o arunc bolnava în pat si celor ce preacurvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei si toate bisericile vor cunoaste ca Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima; si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui. Voua însa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta si n-ati cunoscut adîncimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: “Nu pun peste voi alta greutate, numai tineti cu tarie ce aveti pîna voi veni. Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele îi voi da stapînire peste neamuri, le va cîrmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si eu putere de la Tatal Meu; si-i voi da luceafarul de dimineata. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
Dupa cum cred ca ati remarcat, aceasta este cea mai lunga epistola din toate cele sapte si ea a fost trimisa tocmai bisericii din cea mai mica si mai neînsemnata din cele sapte cetati, cetatea Tiatira. La data cînd se scria Apocalipsa, Tiatira era un centru comercial foarte prosper. Inscriptii pe care arheologii le-au scos la lumina zilei au descoperit faptul ca Tiatira se falea cu multimea breslelor sale de mestesugari ca aceea a brutarilor, croitorilor, cizmarilor, tesatorilor, vopsitorilor, tinichigiilor, zidarilor si olarilor. Lidia, vînzatoarea de purpura din Filipi, unul din primii convertiti la crestinism din Macedonia, era de fapt din Tiatira. Acest oras prosper în cele ale comertului, avea o comunitate crestina tot atît de prospera. Despre aceasta biserica, Domnul vorbeste în cuvintele cele mai frumoase. “Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta”. In aceste cuvinte ale Domnului Christos recunoastem de fapt patru virtuti crestine de seama. Biserica Tiatira nu numai ca rivaliza cu biserica din Efes în ceea ce priveste eforturile sale în slujirea crestina, în activitate, înca, ceva mai mult, Tiatira poseda tocmai acea dragoste dintîi pe care biserica din Efes o pierduse. Totodata, biserica Tiatira a pastrat acea credinta care era în pericol sa se piarda în biserica din Pergam si s-a împartasit cu biserica din Smirna de spiritul de rabdare în încercari, necazuri si prig
oana.
Dragoste, credinta, slujire si rabdare. Cu adevarat, biserica Tiatira arata ca o gradina încîntatoare în care înflorisera cele mai atragatoare haruri crestine. Dar lista virtutilor crestine nu s-a încheiat înca: “Faptele tale de pe urma sînt mai multe decît cele dintîi”. Tiatira se pare ca a învatat acea lectie pe care crestinii prea adesea o uita, ca viata crestina este o viata de crestere, de progres. Efesul era o biserica în care erau semne vizibile de alunecare de la chemarea ei în timp ce Tiatira pasea înainte cu nadejde. Biserica din Efes aproape ca abandonase dragostea ei dintîi în timp ce faptele de pe urma ale Tiatirei erau mai multe decît cele dintîi si marturiseau despre o iubire neistovita.
Cu care din cele doua biserici se aseamana biserica în care ne gasim fiecare ca membri? Este viata noastra crestina în crestere? De început, poate ca a început bine, dar, creste ea în dragoste, în credinta, în cunostinte si în sfintenie, asa cum ne recomanda Cuvîntul lui Dumnezeu? Crestinii din Tiatira sînt vazuti de Domnul ca fiind în plina dezvoltare, plini de roade. Dar, ce tragic este ca aceeasi epistola care ne descopera virtutile bisericii din Tiatira, ne descopera totodata si compromisurile ei morale. In acea gradina înfloritoare era si o buruiana otravitoare, în corpul acelei biserici atît de sanatos, era ceva care lucra asemenea unui cancer la degradarea vietii spirituale. In mijlocul adunarii era un inamic. “Dar iata ce am împotriva ta, zice Domnul, tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se numeste proorocita sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor”. Tiatira manifesta dragoste, credinta, spirit de slujire si rabdare, dar sfintenia nu este amintita între virtutile ei. Tocmai aici era lipsa ei spirituala. Biserica din Tiatira îngaduise unui membru al ei sa învete lucruri stricacioase si, evident, fara sa încerce sa-l opreasca. In aceasta privinta, biserica din Tiatira este în directa opozitie cu cele ce se întîmplau în Efes la
aceeasi data. Biserica din Efes nu putea suferi pe cei rai, pe aceia care zic ca sînt apostoli, dar pe care i-a gasit mincinosi. Tiatira avea dragoste, dar tolera raul, pe asa zisa profeteasa. Sfintirea vietii, curatia de caracter, este un alt semn al unui adevarat crestin si al unei adevarate biserici. Sînt azi multe, foarte multe biserici care exceleaza în dragoste, în credinta si în credinciosie, în slujire si în rabdare, în fapte bune si multe altele, dar care în mod vinovat tolereaza în rîndurile ei tot felul de pacate si tot felul de propovaduitori ai pacatului. Sfintirea vietii, trairea în curatie în gîndire, în vorbire si în fapte, aceasta este voia lui Dumnezeu. “Caci voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra; sa va feriti de curvie. Fiecare din voi sa srtie sa-si stapîneasca vasul în sfintenie si cinste. Caci Dumnezeu nu ne-a chemat la necuratie ci la sfintire”. Scopul pentru care Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este sfintirea noastra. In El, adica în Christos, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca sa fim sfinti si fara prihana înaintea Lui. Daca Cel ce ne-a chemat la o viata de sfintire este Dumnezeu, atunci, fiti siguri ca Satana nu va precupeti nici un efort si nici o ocazie de a zadarnici planul lui Dumnezeu în noi. Acolo unde el nu mai poate sa închida gura si sa curme viata crestinilor prin persecutie, acolo unde el nu mai poate propaga ereziile sale, acolo el recurge la strategii mai subtile, la a asalta biserica dinauntru prin necuratie, prin tîrîrea ei în pacate. In centrul acelei stari de poluare morala care începuse sa lucreze înlauntrul bisericii din Tiatira se gasea o femeie cu numele Izabela, sau poate mai degraba, nu o anumita persoana cu numele acesta, ci în sens simbolic, o grupare, un fel de bisericuta formata din membri a caror viata morala lasa mult de dorit, care propovaduiau în rîndul bisericii compromisul cu lumea pagîna, pentru ca astfel biserica sa-si poata largi rîndurile ei si sa-si asigura totodata si prosperitatea ei materiala.
In vremea apostolilor cînd neamurile care au ascultat Evanghelia au fost lasate sa intre în biserica pe baza acelorasi conditii ca si iudeii, atunci prin hotarîrea Consiliului apostolic de la Ierusalim, în doua privinta cei veniti dintre neamuri erau atentionati în mod deosebit, si anume sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor si de curvie. Tocmai acestea erau punctele de compromis pe care falsa proorocita Izabela cauta sa le strecoare acum în rîndurile bisericii. Numele Izabelei este semnificativ în aceasta privinta. El face referire, ca si numele de Balaam, la o persoana din istoria Vechiului Testament. Izabela fusese fiica regelui Sidonului si sotia împaratului Ahab, împaratul regatului de nord al lui Israel. Pacatul ei a fost acela ca a adus cu sine în Israel zeitatile ei pagîne, Baal si Astartea, alaturi de alti zei mai putin însemnati pe care i-a introdus în serviciile de cult de la templu. Dupa ce mai întîi a omorît pe preotii Domnului, ea a angajat o ceata de 850 de preoti pagîni, care atît prin exemplu, cît si prin învatatura, au tîrît aproape întreaga natiune a lui Israel în cea mai neagra imoralitate si decadere.
Evident ca acea profeteasa din Tiatira, noua Izabela, cauta sa seduca pe membri bisericii în a întoarce spatele adevaratei închinari, prin a mînca din lucrurile jertfite idolilor si prin desfrîu. Veti întreba poate, pe ce cale? Dupa cum se stie din istorie, fiecare breasla de mestesugari avea zeul ei în cinstea caruia erau rezervate în timpul anului zile de sarbatoare, de festivaluri si de ospete care, mai toate se sfîrseau prin orgii în cinstea acelei zeitati. Acea proorocita din Tiatira si urmasii ei se faleau ca ei au o întelegere mai înalta a lucrurilor si a experientelor vietii. Ca si curentul filozofic al gnosticismului care avea sa apara în biserica mai tîrziu, urmatii Izabelei din biserica Tiatira pretindeau ca au sapat mai adînc în tainele credintei, fapt pentru care au dobîndit o întelegere mai deosebita decît aceea a masei crestinilor. Ei pozau a fi aristocratia spirituala a bisericii, elita favorizata.
Dar adîncimile întelepciunii la care ei pretindeau ca au ajuns Domnul le declara fara nici un ocolis ca fiind adîncimile Satanei, nu ale lui Dumnezeu. Intrebarea era si este: “Poate un crestin adevarat sa ia parte la distractiile, la sarbatorile, la ospetele sau chefurile celor din afara bisericii? Puteau ei sa participe la ospetele la care hrana ce urmau sa o consume fusese închinata zeului breslei lor?” Evident, în Tiatira lucrurile nu erau chiar atît de simple si poate ca aceasta este problema multora dintre crestinii de astazi care stau între rude necrestine, sau sînt asociati cu parteneri de afaceri necrestini sau au în cercul lor intim oameni cu preocupari straine de Dumnezeu. Vedeti, în Tiatira daca un comerciant sau un meserias crestin, membru al vreunei bresle sau asociatii ar fi participat la sarbatorile zeului patron al acelei bresle, el si-ar fi putut asigura cum nu se poate mai bine interesele sale materiale si bunul mers al afacerilor lui în acea cetate. Gînditi-va ce ar fi însemnat acum pentru un astfel de breslas sa refuze a participa la sarbatorile si ospetele breslei lui. Desigur ca aceasta ar fi însemnat sinucidere financiara, faliment si în curînd acel meserias avea sa ajunga un sarac printre saracii cetatii. Ce era de ales? Aceasta este si problema noastra; ce avem noi de ales? Noi trebuie mereu sa alegem între Iisus si lume, între adîncul bogatiei si întelepciunii lui Dumnezeu si adîncimile Satanei, între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu si ascultarea de poruncile oamenilor, între avantajele si favorurile lumii, ale rudelor, prietenilor, partenerilor de afaceri si privilegiul prieteniei si partasiei cu Iisus.
Dar daca aplicam acum cele scrise în epistola catre Tiatira la perioada Tiatira a istoriei bisericii crestine, atunci numele lui Izabela este cel mai potrivit simbol pentru a zugravi felul în care sistemul religios pagîn a pervertit crestinismul Evului Mediu. Cu cît biserica a patruns mai mult în teritoriile pagîne, cu atît ea s-a pagînizat mai mult, pasind astfel pe calea pe care profetia biblica de mai tîrziu avea s-o numeasca “Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului”. Simbolica Izabela s-a numit pe sine profeteasa. Aceasta este si pretentia acelei biserici pentru care Izabela este un simbol. Deoarece slujba unui profet este o slujba religioasa, atunci Izabela în epistola catre Tiatira este simbolul unui sistem religios apostaziat. Este bine cunoscut din rapoartele istoriei ca papalitatea a pretins întotdeauna inspiratie si calauzire divina, mergînd pîna la masura infailibilitatii. Ea s-a numit pe sine detinatoarea tainelor lui Dumnezeu. Ea s-a zugravit pe cine în postura unei femei, numindu-se mama crestinatatii.
Izabela din istoria Vechiului Testament a fost grabnica în a varsa sîngele profetilor lui Dumnezeu. Pe tot parcursul persecutiei ei neobosite, 7000 de credinciosi piosi din Israel care nu au vrut sa-si plece genunchiul înaintea lui Baal au trebuie sa se ascunda la munti si sa se ascunda în pesteri si vagauni. Pe capul profetului Ilie a fost pus un pret mare. Tot asa, si în perioada în care a domnit Izabela cea simbolica a fost un timp de persecutie pentru copiii lui Dumnezeu. Pentru trei ani si jumatate în tara lui Israel a fost seceta si viata amara. Acela a fost evul mediu întunecat al istoriei lui Israel. Acei ani de seceta s-au sfîrsit prin reforma spirituala condusa de Ilie, Elisei, Iehu si altii. Aceasta reformatiune avea sa fie completata si încheiata în timpurile apostolice.
Tot asa si Izabela simbolica a dominat lumea si a persecutat pe cei credinciosi un timp de trei ani si jumatate de zile profetice, echivalent cu 1260 de ani calendaristici, care a fost cu adevarat un timp de seceta spirituala si de întuneric. In timpul acesta, poporul credincios al lui Dumnezeu a trebuit sa fuga la munti si în vagaunile pamîntului, pentru ca sa se ascunda de prigonitori. Milioane de martiri si-au adus vietile lor pe altarul credintei si al adevarului ca o jertfa, preferind sa urmeze calea cea strîmta a ascultarii de Dumnezeu decît sa se alature gloatelor pentru a da ascultare acelei puteri apostaziate. Si acesti trei ani si jumatate aveau sa se încheie în ceea ce a ramas în istorie cu numele de marea reformatiune protestanta a secolului 16, care si ea la rîndul ei urma sa fie completata în marea miscare de redesteptare a secolului 19. Aceasta reformatiune începuta în spirit de protest fata de învataturile si practicile unei biserici apostaziate, pagînizate, a fost în realitate un strigat divin pentru întreaga crestinatate, un strigat de a se separa fata de toti aceia care au înlaturat glasul lui Dumnezeu si au dat ascultare glasului bisericii. Inapoi la Dumnezeu, înapoi la Biblie; despartire de lume, despartire de tot ce este pacat!
Acest strigat trebuie sa rasune astazi din nou în toate bisericile crestine. O chemare la o viata sfînta trebuie sa se rosteasca de la toate amvoanele. Aceasta este chemarea dintotdeauna a lui Dumnezeu care ne spune: “Fiti sfinti caci Eu sînt sfînt”.
Fie ca acest apel al lui Dumnezeu sa ne trezeasca constiinta si sa alegem chiar astazi sa ne întoarcem la Dumnezeu pentru a trai o viata sfînta. Fie ca Domnul sa-ti ajute si tie iubite prietene, la aceasta, prin harul Sau si prin puterea Duhului Sau cel Sfînt. Amin!-decapolitul.
Diacon Gh. Cazacu
Parinte diacon frate , al suferintelor timpuri de trista amintire , in prelegerea noastra de astazi sa continuam calatoria noastra spirituala pe drumul credintei spre biserica Tiatira, cea de a patra biserica crestina locala din cele sapte biserici carora Domnul, în cartea Apocalipsa le trimite cîte o epistola prin pana profetica a apostolului Sau Ioan. Dar sa nu uitam ca, asa cum am subliniat si în celelalte prelegeri, de fapt, calatoria noastra de la o biserica la alta simbolizeaza tocmai experienta bisericii crestine desfasurata în sapte etape, pornind din zilele apostolilor pîna la momentul întoarcerii în slava a Domnului nostru Iisus Christos. Succesiunea acestor sapte epistole cît si a mesajelor divine speciale pentru fiecare din ele, ne da posibilitatea sa privim asupra bisericii cu ochii cu care priveste Domnul Iisus Christos. Biserica Tiatira sta ca un simbol al celei de a patra etapa sau perioada a bisericii crestine universale, biserica Evului Mediu.
Mac Carol, un comentator de seama spune ca aceasta perioada reprezinta timpul suprematiei papale, perioada care a început în secolul 6 cu instalarea pe tronul Romei a primului papa. Filip Mauro, un alt comentator renumit a scris urmatoarele: “Parerea noastra este ca în aceasta epistola catre Tiatira ne este dat sa vdedem începutul acelei capodopere satanice de amagire, de monstruoasa erezie a carei deplina dezvoltare s-a manifestat în romanism.” Despre aceeasi perioada, un alt comentator protestant Josef Zeiss, avea sa scrie: “Apoi a urmat perioada Tiatira, o epoca de purpura si glorie pentru preotia corupta si de întuneric pentru adevar, o epoca de dominatie clerica, cînd biserica a uzurpat locul lui Christos, iar martorii lui Iisus erau aruncati în închisori, pusi pe rug sau torturati de inchizitie; o epoca de întronare a profetilor falsi si care avea sa dureze pîna în zilele lui Luther si ale reformatiunii”. Dar iata acum o alta interpretare care apartine unui eminent teolog catolic B. Holzhauser, ale carui comentarii sînt privite cu mult respect de biserica Romano Catolica si considerate ca fiind inspirate. Iata cuvintele lui: “Tiatira, a patra perioada a bisericii, a început atunci cînd caderea Romei pagîne a fost un fapt împlinit. Trupul bisericii, liberat de furia persecutiei, a alunecat de la înalta ei chemare si a îmbratisat luxul”. Acest mesaj descopera starea launtrica a bisericii Evului Mediu care s-a întins din secolul 6 pîna în secolul 15. Daca urmeaza sa aplicam acest mesaj celei de a patra biserici, din punct de vedere istoric se poate spune ca între ea si perioada Evului Mediu exista o coincidenta remarcabila, deoarece atît biserica cît si lumea vorbeste despre perioada Evului Mediu. Tiatira se afla la mijlocul celor sapte biserici si de aceea sta ca un simbol al bisericii Evului Mediu. In aceasta ordine de idei este interesant de notat faptul ca mai toti cercetatorii profetiilor biblice care au trait în epoca reformatiunii au fost aproape în unanimitate de acord ca Roma imperiala a împlinit profetia din cartea lui Daniel de la capitolul 7, care vorbeste despre a patra fiara, iar ca Roma papala a împlinit detaliile aceleiasi profetii despre cornul cel mic. Acelasi acord de pareri este vazut si în ce priveste profetiile despre omul faradelegii, despre care a vorbit apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni, cît si în ce priveste profetiile din Apocalipsa 13 care vorbesc despre fiara si a celor din Apocalipsa 17 care vorbesc despre Babilonul mistic, alaturi de profetia despre Izabela, decazuta profeteasa din epistola catre Tiatira. Si acum, voi da citire epistolei Domnului Iisus catre biserica din Tiatira. Aceasta epistola se gaseste în Apoocalipsa 2,18-29:
“Ingerului bisericii din Tiatira scrie-i: “Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa, ‘Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi. Dar, iata ce am împotriva ta. Tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorocita sa învete si sa amageasca pe robii mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei. Iata ca am s-o arunc bolnava în pat si celor ce preacurvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei si toate bisericile vor cunoaste ca Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima; si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui. Voua însa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta si n-ati cunoscut adîncimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: “Nu pun peste voi alta greutate, numai tineti cu tarie ce aveti pîna voi veni. Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele îi voi da stapînire peste neamuri, le va cîrmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si eu putere de la Tatal Meu; si-i voi da luceafarul de dimineata. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
Dupa cum cred ca ati remarcat, aceasta este cea mai lunga epistola din toate cele sapte si ea a fost trimisa tocmai bisericii din cea mai mica si mai neînsemnata din cele sapte cetati, cetatea Tiatira. La data cînd se scria Apocalipsa, Tiatira era un centru comercial foarte prosper. Inscriptii pe care arheologii le-au scos la lumina zilei au descoperit faptul ca Tiatira se falea cu multimea breslelor sale de mestesugari ca aceea a brutarilor, croitorilor, cizmarilor, tesatorilor, vopsitorilor, tinichigiilor, zidarilor si olarilor. Lidia, vînzatoarea de purpura din Filipi, unul din primii convertiti la crestinism din Macedonia, era de fapt din Tiatira. Acest oras prosper în cele ale comertului, avea o comunitate crestina tot atît de prospera. Despre aceasta biserica, Domnul vorbeste în cuvintele cele mai frumoase. “Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta”. In aceste cuvinte ale Domnului Christos recunoastem de fapt patru virtuti crestine de seama. Biserica Tiatira nu numai ca rivaliza cu biserica din Efes în ceea ce priveste eforturile sale în slujirea crestina, în activitate, înca, ceva mai mult, Tiatira poseda tocmai acea dragoste dintîi pe care biserica din Efes o pierduse. Totodata, biserica Tiatira a pastrat acea credinta care era în pericol sa se piarda în biserica din Pergam si s-a împartasit cu biserica din Smirna de spiritul de rabdare în încercari, necazuri si prig
oana.
Dragoste, credinta, slujire si rabdare. Cu adevarat, biserica Tiatira arata ca o gradina încîntatoare în care înflorisera cele mai atragatoare haruri crestine. Dar lista virtutilor crestine nu s-a încheiat înca: “Faptele tale de pe urma sînt mai multe decît cele dintîi”. Tiatira se pare ca a învatat acea lectie pe care crestinii prea adesea o uita, ca viata crestina este o viata de crestere, de progres. Efesul era o biserica în care erau semne vizibile de alunecare de la chemarea ei în timp ce Tiatira pasea înainte cu nadejde. Biserica din Efes aproape ca abandonase dragostea ei dintîi în timp ce faptele de pe urma ale Tiatirei erau mai multe decît cele dintîi si marturiseau despre o iubire neistovita.
Cu care din cele doua biserici se aseamana biserica în care ne gasim fiecare ca membri? Este viata noastra crestina în crestere? De început, poate ca a început bine, dar, creste ea în dragoste, în credinta, în cunostinte si în sfintenie, asa cum ne recomanda Cuvîntul lui Dumnezeu? Crestinii din Tiatira sînt vazuti de Domnul ca fiind în plina dezvoltare, plini de roade. Dar, ce tragic este ca aceeasi epistola care ne descopera virtutile bisericii din Tiatira, ne descopera totodata si compromisurile ei morale. In acea gradina înfloritoare era si o buruiana otravitoare, în corpul acelei biserici atît de sanatos, era ceva care lucra asemenea unui cancer la degradarea vietii spirituale. In mijlocul adunarii era un inamic. “Dar iata ce am împotriva ta, zice Domnul, tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se numeste proorocita sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor”. Tiatira manifesta dragoste, credinta, spirit de slujire si rabdare, dar sfintenia nu este amintita între virtutile ei. Tocmai aici era lipsa ei spirituala. Biserica din Tiatira îngaduise unui membru al ei sa învete lucruri stricacioase si, evident, fara sa încerce sa-l opreasca. In aceasta privinta, biserica din Tiatira este în directa opozitie cu cele ce se întîmplau în Efes la
aceeasi data. Biserica din Efes nu putea suferi pe cei rai, pe aceia care zic ca sînt apostoli, dar pe care i-a gasit mincinosi. Tiatira avea dragoste, dar tolera raul, pe asa zisa profeteasa. Sfintirea vietii, curatia de caracter, este un alt semn al unui adevarat crestin si al unei adevarate biserici. Sînt azi multe, foarte multe biserici care exceleaza în dragoste, în credinta si în credinciosie, în slujire si în rabdare, în fapte bune si multe altele, dar care în mod vinovat tolereaza în rîndurile ei tot felul de pacate si tot felul de propovaduitori ai pacatului. Sfintirea vietii, trairea în curatie în gîndire, în vorbire si în fapte, aceasta este voia lui Dumnezeu. “Caci voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra; sa va feriti de curvie. Fiecare din voi sa srtie sa-si stapîneasca vasul în sfintenie si cinste. Caci Dumnezeu nu ne-a chemat la necuratie ci la sfintire”. Scopul pentru care Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este sfintirea noastra. In El, adica în Christos, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca sa fim sfinti si fara prihana înaintea Lui. Daca Cel ce ne-a chemat la o viata de sfintire este Dumnezeu, atunci, fiti siguri ca Satana nu va precupeti nici un efort si nici o ocazie de a zadarnici planul lui Dumnezeu în noi. Acolo unde el nu mai poate sa închida gura si sa curme viata crestinilor prin persecutie, acolo unde el nu mai poate propaga ereziile sale, acolo el recurge la strategii mai subtile, la a asalta biserica dinauntru prin necuratie, prin tîrîrea ei în pacate. In centrul acelei stari de poluare morala care începuse sa lucreze înlauntrul bisericii din Tiatira se gasea o femeie cu numele Izabela, sau poate mai degraba, nu o anumita persoana cu numele acesta, ci în sens simbolic, o grupare, un fel de bisericuta formata din membri a caror viata morala lasa mult de dorit, care propovaduiau în rîndul bisericii compromisul cu lumea pagîna, pentru ca astfel biserica sa-si poata largi rîndurile ei si sa-si asigura totodata si prosperitatea ei materiala.
In vremea apostolilor cînd neamurile care au ascultat Evanghelia au fost lasate sa intre în biserica pe baza acelorasi conditii ca si iudeii, atunci prin hotarîrea Consiliului apostolic de la Ierusalim, în doua privinta cei veniti dintre neamuri erau atentionati în mod deosebit, si anume sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor si de curvie. Tocmai acestea erau punctele de compromis pe care falsa proorocita Izabela cauta sa le strecoare acum în rîndurile bisericii. Numele Izabelei este semnificativ în aceasta privinta. El face referire, ca si numele de Balaam, la o persoana din istoria Vechiului Testament. Izabela fusese fiica regelui Sidonului si sotia împaratului Ahab, împaratul regatului de nord al lui Israel. Pacatul ei a fost acela ca a adus cu sine în Israel zeitatile ei pagîne, Baal si Astartea, alaturi de alti zei mai putin însemnati pe care i-a introdus în serviciile de cult de la templu. Dupa ce mai întîi a omorît pe preotii Domnului, ea a angajat o ceata de 850 de preoti pagîni, care atît prin exemplu, cît si prin învatatura, au tîrît aproape întreaga natiune a lui Israel în cea mai neagra imoralitate si decadere.
Evident ca acea profeteasa din Tiatira, noua Izabela, cauta sa seduca pe membri bisericii în a întoarce spatele adevaratei închinari, prin a mînca din lucrurile jertfite idolilor si prin desfrîu. Veti întreba poate, pe ce cale? Dupa cum se stie din istorie, fiecare breasla de mestesugari avea zeul ei în cinstea caruia erau rezervate în timpul anului zile de sarbatoare, de festivaluri si de ospete care, mai toate se sfîrseau prin orgii în cinstea acelei zeitati. Acea proorocita din Tiatira si urmasii ei se faleau ca ei au o întelegere mai înalta a lucrurilor si a experientelor vietii. Ca si curentul filozofic al gnosticismului care avea sa apara în biserica mai tîrziu, urmatii Izabelei din biserica Tiatira pretindeau ca au sapat mai adînc în tainele credintei, fapt pentru care au dobîndit o întelegere mai deosebita decît aceea a masei crestinilor. Ei pozau a fi aristocratia spirituala a bisericii, elita favorizata.
Dar adîncimile întelepciunii la care ei pretindeau ca au ajuns Domnul le declara fara nici un ocolis ca fiind adîncimile Satanei, nu ale lui Dumnezeu. Intrebarea era si este: “Poate un crestin adevarat sa ia parte la distractiile, la sarbatorile, la ospetele sau chefurile celor din afara bisericii? Puteau ei sa participe la ospetele la care hrana ce urmau sa o consume fusese închinata zeului breslei lor?” Evident, în Tiatira lucrurile nu erau chiar atît de simple si poate ca aceasta este problema multora dintre crestinii de astazi care stau între rude necrestine, sau sînt asociati cu parteneri de afaceri necrestini sau au în cercul lor intim oameni cu preocupari straine de Dumnezeu. Vedeti, în Tiatira daca un comerciant sau un meserias crestin, membru al vreunei bresle sau asociatii ar fi participat la sarbatorile zeului patron al acelei bresle, el si-ar fi putut asigura cum nu se poate mai bine interesele sale materiale si bunul mers al afacerilor lui în acea cetate. Gînditi-va ce ar fi însemnat acum pentru un astfel de breslas sa refuze a participa la sarbatorile si ospetele breslei lui. Desigur ca aceasta ar fi însemnat sinucidere financiara, faliment si în curînd acel meserias avea sa ajunga un sarac printre saracii cetatii. Ce era de ales? Aceasta este si problema noastra; ce avem noi de ales? Noi trebuie mereu sa alegem între Iisus si lume, între adîncul bogatiei si întelepciunii lui Dumnezeu si adîncimile Satanei, între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu si ascultarea de poruncile oamenilor, între avantajele si favorurile lumii, ale rudelor, prietenilor, partenerilor de afaceri si privilegiul prieteniei si partasiei cu Iisus.
Dar daca aplicam acum cele scrise în epistola catre Tiatira la perioada Tiatira a istoriei bisericii crestine, atunci numele lui Izabela este cel mai potrivit simbol pentru a zugravi felul în care sistemul religios pagîn a pervertit crestinismul Evului Mediu. Cu cît biserica a patruns mai mult în teritoriile pagîne, cu atît ea s-a pagînizat mai mult, pasind astfel pe calea pe care profetia biblica de mai tîrziu avea s-o numeasca “Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului”. Simbolica Izabela s-a numit pe sine profeteasa. Aceasta este si pretentia acelei biserici pentru care Izabela este un simbol. Deoarece slujba unui profet este o slujba religioasa, atunci Izabela în epistola catre Tiatira este simbolul unui sistem religios apostaziat. Este bine cunoscut din rapoartele istoriei ca papalitatea a pretins întotdeauna inspiratie si calauzire divina, mergînd pîna la masura infailibilitatii. Ea s-a numit pe sine detinatoarea tainelor lui Dumnezeu. Ea s-a zugravit pe cine în postura unei femei, numindu-se mama crestinatatii.
Izabela din istoria Vechiului Testament a fost grabnica în a varsa sîngele profetilor lui Dumnezeu. Pe tot parcursul persecutiei ei neobosite, 7000 de credinciosi piosi din Israel care nu au vrut sa-si plece genunchiul înaintea lui Baal au trebuie sa se ascunda la munti si sa se ascunda în pesteri si vagauni. Pe capul profetului Ilie a fost pus un pret mare. Tot asa, si în perioada în care a domnit Izabela cea simbolica a fost un timp de persecutie pentru copiii lui Dumnezeu. Pentru trei ani si jumatate în tara lui Israel a fost seceta si viata amara. Acela a fost evul mediu întunecat al istoriei lui Israel. Acei ani de seceta s-au sfîrsit prin reforma spirituala condusa de Ilie, Elisei, Iehu si altii. Aceasta reformatiune avea sa fie completata si încheiata în timpurile apostolice.
Tot asa si Izabela simbolica a dominat lumea si a persecutat pe cei credinciosi un timp de trei ani si jumatate de zile profetice, echivalent cu 1260 de ani calendaristici, care a fost cu adevarat un timp de seceta spirituala si de întuneric. In timpul acesta, poporul credincios al lui Dumnezeu a trebuit sa fuga la munti si în vagaunile pamîntului, pentru ca sa se ascunda de prigonitori. Milioane de martiri si-au adus vietile lor pe altarul credintei si al adevarului ca o jertfa, preferind sa urmeze calea cea strîmta a ascultarii de Dumnezeu decît sa se alature gloatelor pentru a da ascultare acelei puteri apostaziate. Si acesti trei ani si jumatate aveau sa se încheie în ceea ce a ramas în istorie cu numele de marea reformatiune protestanta a secolului 16, care si ea la rîndul ei urma sa fie completata în marea miscare de redesteptare a secolului 19. Aceasta reformatiune începuta în spirit de protest fata de învataturile si practicile unei biserici apostaziate, pagînizate, a fost în realitate un strigat divin pentru întreaga crestinatate, un strigat de a se separa fata de toti aceia care au înlaturat glasul lui Dumnezeu si au dat ascultare glasului bisericii. Inapoi la Dumnezeu, înapoi la Biblie; despartire de lume, despartire de tot ce este pacat!
Acest strigat trebuie sa rasune astazi din nou în toate bisericile crestine. O chemare la o viata sfînta trebuie sa se rosteasca de la toate amvoanele. Aceasta este chemarea dintotdeauna a lui Dumnezeu care ne spune: “Fiti sfinti caci Eu sînt sfînt”.
Fie ca acest apel al lui Dumnezeu sa ne trezeasca constiinta si sa alegem chiar astazi sa ne întoarcem la Dumnezeu pentru a trai o viata sfînta. Fie ca Domnul sa-ti ajute si tie iubite prietene, la aceasta, prin harul Sau si prin puterea Duhului Sau cel Sfînt. Amin!-decapolitul.
-Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, când S-a înălţat la cer, le-a spus : « Staţi în Ierusalim până vă veţi îmbrăca cu putere de sus ! » Şi la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfânt de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau toate limbile de sub cer. Şi după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus, i-a trimis, zicând : « Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu, se va osândi » . Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul Sfânt este în Biserică şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii care s-au rupt de Hristos şi nu merg la Biserică, sunt fiii lui Antihrist şi înaintemergătorii satanei. Să nu vă luaţi după ei ! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul !cu doamne ajuta admin.multumim fratelui mihai master
O definitie buna a profetului se afla in Exodul 7.1 de unde Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Iata ca te fac Dumnezeu pentru Faraon; si fratele tau Aaron va fi proorocul tau.” Deci, in cuvintele de azi, un profet este un “purtator de cuvant”, bineinteles, un purtator inspirat de cuvant. Adica, si-a primit cuvintele direct de la Dumnezeu prin Duhul Sfant. De exemplu, David a fost un profet, spunand: “Duhul Domnului vorbeste prin mine, si cuvantul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23.2; cf. Faptele 2.30).
Profetia a avut un rol important in prima biserica. Cuvantul se afla in Noul Testament de 210 de ori (cele mai multe din narativele evangheliei se refera la profetii Vechiului Testament). Sunt profeti adevarati si profeti falsi. Isus spune asa (Matei 7.15), chiar spunand ca multi oameni afirma ca sunt profeti dar nu asculta pe Dumnezeu! (Matei 7.22). Ioan Botezatorul e singurul om din Evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ioan) care se numeste un profet (Luca 1.76). Si singura proorocita, Ana (Luca 2.36). Si multi oameni Il acceptau pe Cristos ca un profet (Luca 24.19; Ioan 7.40).
De la Faptele Apostolilor la Apocalipsa, conceptul profetie se afla numai de 104 de ori si majoritatea este in Faptele Apostolilor (35 ori) si 1 Corinteni (22 ori) si 21 in Apocalipsa. Caci Faptele Apostolilor este o carte istorica si evenimentele din ea au avut loc inaintea celoralte carti, trebuie sa lasam Faptele sa ne formeze gandirile cu privire la profetie, vorbirea in limbi si botezul in Duhul Sfant.
Bazat pe o profetie de la Ioel (2.28-31), in prima predica dupa invierea lui Cristos, Petru spune ca profetia va fi mai obisnuita in epoca crestina decat in epocile anterioare (Faptele 2.17, 18). Cand Isus a inviat din morti, L-a trimis pe Duhul Sfant peste apostoli si i-a dat multor oameni daruri miraculoase (Ioan 14.25-26; 15.26-27; 16.13; Faptele 1.4-8). In Efeseni 4.8-11, Pavel scrie: “De aceea este zis: “S-a suit sus, a luat robia roaba, si a dat daruri oamenilor”. Si acest: “S-a suit” ce inseamna decat ca inainte Se pogorase in partile mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, este acelasi cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile, ca sa umple toate lucrurile. “Si El a dat pe unii apostoli; pe altii, prooroci; pe altii, evanghelisti; pe altii, pastori si invatatori”. Dintre aceste daruri exista darul profetiei.
Este un fapt interesant ca primul profet mentionat pe nume in epoca crestina este Agab in Faptele Apostolilor 11.27-30, dupa ce paganilor le-a fost oferit Evanghelia (Corneliu a fost primul pagan sa fie botezat spre iertarea pacatelor – Faptele 10.48). Citeste din nou Faptele 2.17-18 si 2.38-39. Intrucat profetii au fost “purtator de cuvant”, toti apostolii au fost profeti dar intrucat apostolii aveau o slujba speciala in biserica timpurie, au fost mai multi profeti decat au fost apostoli.
In Faptele 13, biserica din Antioh avea sapte profeti si invatatori. Se spune in Faptele 15.32 ca Iuda si Sila au fost profeti. Filip, care a fost dintre diaconi in Faptele 6, a avut patru fete care au fost proorocite. In Faptele 19, gasim doisprezece barbati care au fost botezati gresit care au fost botezati potrivit si dupa ce L-au primit pe Duhul Sfant, au vorbit in limbi si au profetit.
In 1 Corinteni, majoritatea referintelor la profetie se afla in capitolul 14, ca si vorbirea in limbi (14 dintre 22 intamplari). In capitolul 14.3, Pavel spune scopul profetiei: “Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor, spre zidire, sfatuire si mangiiere”, pe care le-a facut prin a preda mesajul inspirat al lui Dumnezeu. In versetul 4, Pavel spune ca daca cineva vorbeste in alte limbi, se zideste pe sine insusi si prin urmare, daca nu este cineva care poate traduce, trebuie sa fie tacut in adunare: “Daca Sunt unii, care vorbesc in alta limba, sa vorbeasca numai cate doi sau cel mult trei, fiecare la rand: si unul sa talmaceasca. Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in Biserica, si sa-si vorbeasca numai lui insusi si lui Dumnezeu” (14.27-28).
De fapt, se pare ca din cauza mandriei in biserica din Corint, erau crestini cu darul profetiei, dar nu astepteau pe “traducatori”, profeteau intr-o alta limba si crestinii nu intelegeau mesajul (citeste 14.6-11). Pavel spune ca dorinta crestinului trebuie sa fie ceea a “zidirii sufletesti a Bisericii” (14.12).
Vedem in Efeseni 2.20 ca biserica e zidita pe invatatura apostolilor si a profetilor. Prin urmare, daca cineva e un profet adevarat, invatatura lui este atat de inspirata si atat de autoritara ca cea a apostolilor si a profetilor din primul secol! Si toti sunt obligati sa o asculte.
VORBIREA IN ALTE LIMBI:
Sa vorbim pe scurt despre vorbirea in limbi. Afara de Marcu 16.17, vorbirea in limbi nu se afla in Evanghelii. In ziua Cincizecimii (Faptele 2), aflam vorbirea in limbi dintre apostoli. Asta este prima intamplare a vorbirii in limbi si trebuie sa defineasca vorbirea in limbi pentru noi. In Faptele 2.4, apostolii au fost scufundati (botezati) in Duhul Sfant, s-au umplut de El si “au inceput sa vorbeasca in alte limbi”.
Limbile acestea au fost limbi recunoscute; n-au fost bolboroseala. Multimea care a venit in Ierusalim pentru sarbatoare a fost uimita caci “fiecare ii auzea vorbind in limba lui” (2.6). Unii au fost din Mesopotamia, Iudea, Asia, Egipt, oaspeti din Roma, Iudei sau prozeliti, si chiar Arabi! Si au auzit lucrurile minunate ale Evangheliei in propriile lor limbi (2.11)! Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca El i-a inspirat pe oameni sa vorbeasca Mesajul Evangheliei in limbile tuturor!
In 2.8, oamenii au intrebat: “Cum, deci, ii auzim vorbind fiecaruia din noi in limba noastra, in care ne-am nascut?” Nu ne nastem in bolboroseala ci ne nastem in limba parintilor nostri – fie romaneste, fie ruseste, fie franzeza, fie nemteste.
Urmatoarea intamplare in care gasim vorbirea in limbi este in Faptele 10 cu privire la Corneliu, primul neevreu care a devenit crestin. Si aici aflam a doua ocazie in care Duhul Sfant a coborat peste cineva. O sa vorbim despre botezul al doilea al Duhului Sfant intr-o clipa. Dar aici, vorbim despre vorbirea in alte limbi.
A fost o ura mare intre iudei si neevrei (vezi Ioan 4.9). De fapt, Dumnezeu i-a trimis lui Petru o viziune speciala ca sa-i spuna ca neevreii pot fi acceptati in fata lui Dumnezeu (Faptele 10.9-16). Cand oamenii trimisi de la Corneliu au venit la Petru, inca a sovait sa mearga cu ei (10.17-23). Cand a ajuns la Corneliu, i-a spus Petru, “Stiti?” le-a zis el “ca nu este ingaduit de Lege unui Iudeu sa se insoteasca impreuna cu unul de alt neam sau sa vina la el; dar Dumnezeu mi-a aratat sa nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. De aceea am venit fara cirtire cand m-ati chemat; va intreb, deci, cu ce gand ati trimis dupa mine?” (10.28-29).
Corneliu, fiind un prozelit la religia iudaica, vroia sa fie mantuit si a trimis dupa Petru ca sa auda “cuvinte prin care va fi mantuit el si toata casa sa” (11.14). Petru este cel care l-a invatat pe Corneliu despre Isus dar in cuvintele lui Petru: “cum am inceput sa vorbesc, Duhul Sfant S-a pogorat peste ei” (11.14). Intamplarea aceasta se cheama “botezul in Duhul Sfant”. Dar observati aici in cuvintele lui Petru ca Duhul Sfant a coborat peste Corneliu inainte sa auda Evanghelia! A coborat “cum a inceput sa vorbeasca” Petru despre Isus, deci, inainte sa auda Petru Evanghelia. Este clar ca botezul lui Corneliu in Duhul Sfant n-a fost pentru mantuire!
Sa ne intoarcem la Faptele capitolul 10 in intamplarea actuala. Biblia spune: “Pe cand rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorat Duhul Sfant peste toti cei ce ascultau Cuvantul. Toti credinciosii taiati imprejur, care venisera cu Petru, au ramas uimiti cand au vazut ca darul Duhului Sfant s-a varsat si peste Neamuri. Caci ii auzeau vorbind in limbi si preamarind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: “Se poate opri apa ca sa nu fie botezati acestia, care au primit Duhul Sfant ca si noi?” (10.44-47). Daca suntem obiectivi, putem vedea ca coborarea Duhului Sfant peste Corneliu a fost un mesaj catre Petru si “credinciosii taiati imprejur”, adica crestini iudaici ca viziunea lui Petru mai devreme in capitol s-a referit la faptul ca neevrei pot fi acceptati inaintea lui Dumnezeu. Daca privim comportamentul lui Petru mai tarziu (Galateni 2.11-14), vedem ca Petru mai avea o problema cu partasia cu neevrei. Cu ocazia aceasta (Faptele 10-11), s-a cerut un miracol direct de la Dumnezeu peste neevrei ca sa-l convinga pe Petru ca neevreii ar trebui sa auda Evanghelia si sa fie mantuiti.
BOTEZUL IN DUHUL SFANT:
Darul acesta a fost vizibil, a fost cunoscut prin faptul ca neevreii au vorbit in alte limbi si L-au laudat pe Dumnezeu. Deci, botezul in Duhul Sfant a fost o intamplare speciala – de fapt, s-a intamplat numai in doua ocazii, cu apostoli si aici cu Corneliu si casa sa. Petru spune in Faptele 11.15: “Duhul Sfant S-a pogorat peste ei ca si peste noi la inceput”. La inceputul a ce? Fara indoiala, la inceputul bisericii – in ziua Cincizecemii (Faptele 2). Deci, Petru implica faptul ca botezul in Duhul Sfant s-a intamplat la inceputul bisericii cu apostoli si aici cu neevreii. N-a fost o intamplare zilnica, nici saptamanala, nici anuala.
Faptele Apostolilor 19 este cealalta intamplare a vorbirii in alte limbi. Apolo era un crestin care cunostea numai botezul lui Ioan botezatorul si nu preda ca Isus a murit si a inviat din nou. Preda in orasul Efes. El a plecat si mai tarziu, Pavel a sosit si le-a pus intrebarea ucenicilor: “Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut?” (19.2). Numai apostolii pot da darul Duhului Sfant (fara sa vina direct din rai, ca in exemplele apostolilor si al lui Corneliu) – Faptele 8.15, 17-18. Ucenicii, care au fost doar botezati ca sa astepte prima venire a lui Isus, i-au dat lui Pavel raspunsul: “Nici n-am auzit cu toate ca a fost dat un Duh Sfant” (19.2). Deci, nu-au fost botezati “in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28.19) si n-au auzit promisiunea “veti primi darul Sfantului Duh” (Faptele 2.38).
Cand Pavel a auzit ca au fost doar botezati cu botezul lui Ioan, Pavel i-a botezat “in numele Domnului Isus” (19.5). Dupa aceea, Pavel si-a pus mainile peste ei si Duhul Sfant a corborat peste ei si au vorbit cu alte limbi (19.6) si profeteau. Afara de Faptele Apostolilor si 1 Corinteni, vorbirea in alte limbi nu se afla in Noul Testament.
Dictionarele grecesti definesc “vorbirea in alte limbi” in acelasi mod – este abilitatea de a vorbi intr-o limba pe care vorbitorul n-a studiat-o inainte. Nu este o bolboroseala. Faptul este ca “vorbirea in alte limbi” nu este o limba de extaz. Se vede clar ca, in Faptele 2, vorbirea in alte limbi a fost vorbirea in limbi inteligibile. In cazul lui Corneliu, Petru a spus: “Dumnezeu le-a dat acelasi dar, ca si noua” (11.17), deci, Corneliu si casa sa au vorbit in limbi inteligibile. In lumina folosirii lui Luca a “vorbirii in alte limbi” in Faptele 2, implicam ca “vorbirea in alte limbi” in Faptele 19 este acelasi lucru.
In fiecare alta intamplare a cuvantului “limba” in Biblia greaca (Septuaginta), nici nu se refera la “limba de extaz”. Toate referintele sunt la o limba cunoscuta fara Isaia 29.24 si 32.4 si in aceste doua pasaje, se refera la actul de a se balbai. Deci, in 30 de intamplari, “limba” se refera la o limba umana normala. In continuare, celelalte verbe grecesti din 1 Corinteni 12 si 14 care au legatura cu “vorbirea in alte limbi” inseamna traducerea a limbii de la o limba necunoscuta intr-o limba cunoscuta (vezi 1 Corinteni 12.10; 14.26 [hermeneia]; 12.30; 14.5, 13, 27 [diermeneuo] si 14.28 [diermeneutes]).
Unii spun ca “limbi ingeresti” (1 Corinteni 13.1) sunt limbi de extaz dar ei spun acest lucru fara dovada. In alte parti ale Bibliei, cand un inger a vorbit cu oamenii, a folosit limba umana si viceversa e adevarat. Faptul este ca Pavel nu spune ca chiar exista o “limba ingereasca” in pasajul respectiv! Spune numai ca daca ar fi posibil sa vorbeasca intr-o “limba ingereasca”, ar fi fara valoare daca nu are dragoste.
Totusi, Pavel ne invata clar ca botezul in apa spre iertarea pacatelor este singurul botez disponibil in ziua de astazi: “Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez” (Efeseni 4.5). Botezul acesta este botezul pe care l-a poruncit Isus in Matei 28.19-20. Este botezul pe care l-au administrat apostolii spre iertarea pacatelor (Faptele 2.38; 8.12; 8.38; 10.48; 16.15; 16.33; 18.8). Este botezul pe care ceilalti autori ai Noului Testament l-au invatat (1 Corinteni 12.13; Galateni 3.26-27; Efeseni 5.26; Coloseni 2.11-12; Tit 3.5; Evrei 10.22; 1 Petru 3.21).
Faptul este ca nu mai exista profetia, nici vorbirea in alte limbi (1 Cor. 13.8), nici botezul in Duhul Sfant. Fiecare a fost un aspect particular al vietii bisericii in primul secol. Biblia ne invata ca miracolele au avut un scop special – a confirma mesajul Bibliei (Marcu 16.17-20; Evrei 2.2-3). Numai apostolii au putut sa transmita mai departe darurile miraculoase si toti dintre ei au murit (Faptele 8.15, 17-18). Punctul acesta trebuie inteles clar.
In mijlocul discutiei lui Pavel despre daruri (1 Corinteni 12-14), Pavel spune: “Proorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte, si proorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest ‘in parte’ se va sfarsi” (13.8-10). Intrebarea este “ce este ‘cel desavarsit’”? In contextul acesta, este opusul “profetiei”, “limbii” si “cunostintei”. Toate aceste daruri aveau legatura speciala cu revelarea voii lui Dumnezeu. Deci, “cel desavarsit” este voia lui Dumnezeu revelata complet. Avem voia lui Dumnezeu revelata complet, continuta acum in Biblie, “legea desavarsita a slobozeniei” (Iacov 1.25). Vezi si Efeseni 4.11-13 de unde Pavel spune ca atunci cand avem “unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu” nu mai avem nevoie de daruri miraculoase. Unirea credintei se afla in Biblie, care produce credinta (Romani 10.17) si cunostinta Fiului lui Dumnezeu si se afla in Noul Testament.
Unii spun ca “cel desavarsit” se refera la sfarsitul lumii sau la venirea lui Cristos sau dragostea completa/desavarsita. Totusi, primele doua optiuni nu sunt in contextul capitolului 13 si nici una dintre cele trei nu se potrivesc in argumentul lui Pavel. Nici una dintre cele trei nu sunt in contrast cu “profetie”, “limbi” sau “cunostinta”.Admin
DECAPOLITUL Spune,
“SA INVIE DUMNEZEU SI SA RISIPEASCA VRAJMASII LUI” A M I N .
Urmariti Pagina:!
Cezar, salut! Vreau sa discutam, daca poti lasa-mi un numar de telefon pe adresa de mail. mypogolsa@mail.md